Zece ani e masura noastra. Plus sau minus zece la suta. Daca privesc in urma imi vad momentele cheie. 1. Prima suta de dolari/luna; prima casatorie; 2. Primii cinci sute, primul copil; 3. Prima mie, primul divort; 4. Primele trei mii, a doua sotie, prima amanta; 5. Primele cinci mii, primul pas lateral. Unde ma va duce urmatorul deceniu?
Sunt group brand manager si la mine la ”multinationala” toate discutiile incep cu “din punct de vedere marketing” intr-o sedinta in care marketingul nu are nici cea mai mica implicatie. Dau vina pe colegii de la “sales” ca nu mi-a iesit campania publicitara ca “nu au inteles mesajul reclamei” sau ca “nu sunt in target”. Ii urasc pe cei de la HR. De zece ani ma indobitocesc cu termenul lor de ”We are a big family!”
Intre timp, sotia a divortat de mine, iar fi-miu din prima casatorie stiu ca locuieste cu bunicii si imi trimite cate un SMS de ziua mea. Ultima oara l-am vazut in ajunul Anului Nou, radea in hohote. Am apucat sa ma joc cinci minute cu el. Si se agata de joaca asta ca un flamand care zareste o farfurie cu ciorba. 5 minute…Trebuia sa fug pana la birou. Aveam un ”memo” de predat…31 decembrie. Prima zi a anului trecut cand reuseam sa plec spre casa la 6.30. Imi amintesc si acum, cu jind, statusul lasat pe YM!: ”Nou record personal! 6:30 PM!” 31 decembrie.
Dimineata iar m-am trezit intr-un pat de hotel fara sa stiu macar in ce oras ma aflu. M-am mutat acum o luna intr-un duplex dintr-un Residential Park, platesc lunar rata la banca, dar nici macar o noapte n-am dormit acolo. ”Acolo”, pentru ca ”acasa” nu-i pot spune unui loc strain. Dar ma mandresc ca am o casa cuminte, amenajata corect, a la Elle Decoration. Peste noapte iar s-a revarsat un fluviu de mail-uri in Inbox. Jumatate sunt de la sefu’ care iar vrea sa-mi dovedeasca ca a stat mai mult ca oricine din companie peste program. Nimic neobisnuit. Vreo trei sunt de la prieteni. Am uitat sa-ti spun ca intalnirile cu prietenii le notez in agenda ce are pe coperta logo-ul firmei…Doar le notez. Nu ajung la niciuna. Habar n-am daca am rezervat bilete pentru zborul din seara asta. Dar e ceva mai important decat asta: cand ma urc in avion, sa nu uit sa optimizez calea de ajungere la locul meu - la fereastra, bineinteles ( sa nu ma urc, ca ieri, pe la coada avionului, cand locul e in fata).
… n-as raspunde la telefon. Imi taraie in cap, impreuna cu miorlaitul sefului, grimasele clientilor, paraitul sistemului de operare, vajaitul motorului, sunetul Excel-ului -ca un clopot de catedrala. Laptopul este cea mai inteligenta parte a corpului meu. Legat prin cordon ombilical de telefon. Raspund, totusi. Sunt lacrimile unei colege. Uitase sa scrie cu font Arial de 18 si scrisese cu 12. Au trecut-o pe lista urmatorului training pe teme de corporate ID, la un loc cu noii veniti in firma.
La dracu! Unde era, atunci, Ingerul Meu sa ma traga de guler: ”Inainte de a intra intr-o multinationala, ai grija ce-ti doresti ca poate ai deja, dar nu iti dai seama!” Atunci priveam de la fereastra caminului din Regie, cu nesfarsita pofta, lumea de dincolo de gunoaie. Acum, dupa ani, apuc arareori sa privesc pe fereastra office buiding-ului cu aceiasi ochi ( poate un pic mai incercanati), incercand sa-mi amintesc de ce atunci simteam atata pofta de viata. Intr-o dupa-masa ma uitam la doi muncitori care lucrau in gradina din fata cladirii. Tundeau iarba. Doamne, ce mi-as dori si eu sa tund iarba! Ce job bun trebuie sa fie asta! Nu ai deadline asa strict la tuns iarba. In plus, daca ploua, te poti opri…Respiri aer adevarat. Eu, aer reciclat din ventilatia cladirii…
Cand o sa-mi deschida cineva sufletul o sa descopere inauntru intreaga rezerva strategica de cizme a celor langa care am trait. Noroaie, lacrimi, singuratate si o cantitate considerabila de dezamagire pe care - cu greu vor intelege - ca nu am stocat-o pentru contabanda. Deocamdata, imi traiesc existenta de caricatura corporatista. Ca in acea dimineata cand aleragam sa verific standul nostru de la Romexpo. La intoarcere, am vazut ca inverzisera copacii. Eu eram in ghetele de iarna de la Pollini si in palton. Iar oamenii, pe strada - am fost surprins sa-i vad - nu se grabeau. Unii. Eu si cand sunt la shopping alerg.
…Am adormit tinand in poala singurul suflet din casa: MacBook-ul de 2.0 Ghz. Mi-am luat MacBook ca sa nu-mi reprosez ca n-am deschis o carte de luni de zile. In fond, munca n-a omorat pe nimeni.
-Pentru Raluca -
DESPRE WIKIEXPERIMENT:
Ultima fraza imi apartine. Atat. Restul portertului e o compilatie a tuturor comentariilor primite la post-ul anterior. Le puteti citi aici pe toate. Si chiar va invit sa o faceti. Aceasta lista de comentarii este, cred, cea mai rece analiza a vietii din cladirile de sticla si otel. Asemeni unui Big Brother ati filmat, ati zoomat si ati redat fidel viata de corporatie. Va multumesc! Si astept comentariile despre ceea ce am facut impreuna.
April 27, 2007
Felicitari! Nu sunt in mod deosebit fanul tau, dar asta a iesit o chestie super!
April 27, 2007
Acum ceva vreme, imi doream sa ies din sistemul public, sa incerc ceva nou…am analizat plusuri si minusuri…Si…am realizat ca mi-ar lipsi ceea ce imi doresc cel mai tare.. TIMPUL meu..timpul de plimbat de nebuna pe strazi, timpul de stat in parc, cu o carte in mana, facand pauze scurte ca sa privesc oamenii…Timpul sa ii bucur pe bunicii care mi-au luminat copilaria, sa rad cu fratele meu, timpul sa ma gandesc la prima dragoste ratata, timpul sa sper ca va aparea omul potrivit…
Nici o suma in euro nu ar putea cumpara timpul meu!
As fi o ipocrita sa spun ca nu mi-ar surade un salariu maricel, de 2-3 mii de euro…dar…EI nu ma vor putea cumpara niciodata cu atat!!
Iar in societatea asta vitezomana in care traim, nu cred ca se va schimba mare lucru - nu rezisti, gasesc ei pe alltul dornic sa se afirme..oricum, suntem departe de o societate ideala, in care sa muncim 8 ore pe zi, sa avem salarii decente (actualmente mari) si sa avem TIMPUL sa ne bucuram de viata!
Felicitari, Mihai, pentru ca poti iubi, poti savura o cafea buna si ai timp sa privesti oamenii! Si Raluca merita asta!!
April 27, 2007
[...] Later edit: iata si ce a iesit. [...]
April 27, 2007
… well done!
April 27, 2007
Trebuia sa se intample asa o nenorocire sa ne dam seama cat de pretioasa este viata noastra cu bune si cu rele, asa cum ne este data.
Bravo! pentru cei care au luat atitudine si nu au lasat aceasta tragedie sa treaca neobservata! asa cum poate au facut-o multi in trecut de s-a ajuns in halul asta……
April 27, 2007
“Omul este o lamaie,il storci si apoi il arunci” citat din “intelepciunile” unui manager al unei multinationale
April 27, 2007
Are dreptate @Flo. Asa se intampla la noi de fiecare data. Dupa ce se intampla cate o tragedie se sesizeaza toate organele abilitate, se dau amenzi si alte sanctiuni. Din pacate… ceea ce se intampla in aceste corporatii se stia de mult timp, de catre fiecare dintre noi, dar nu s-a luat nici o masura. Nu se va lua nici de acum inainte, in alta parte de cat in cazul E&Y. Pacat de ceea ce s-a intamplat….. alte comentarii legate de subiect
April 27, 2007
Foarte bine scris.
Felicitari.
April 27, 2007
Bravo, ma bucur sa vad atatia oameni carora le pasa.
As fi scris si eu, da nu am avut timp. Deadline-uri…
April 27, 2007
Foarte frumos! Ati facut treaba buna…impreuna!
April 27, 2007
ce frumos! si ce pacat ca am scris asta DUPA..
April 27, 2007
bun…si acum ce facem? suntem sau nu in stare sa shimbam ceva?
April 27, 2007
Buna intrebare lilis. Trebuie sa schimbam ceva in modul de a privi lumea din jurul nostru. Trebuie sa dam fiecare un “reset” ratiunii noastre, si sa vedem de fapt ce vrem cu adevarat si care este pretul pe care suntem gata sa il platim in schimb.
April 27, 2007
vai ce mila mi-e. viata in bildinguri, crancena, iarna cald, vara racoare. munca grea, sedinte, tre’ sa ai curu’ rezistent la stat pe scaun si sa te abtii de la cascat, groaznic. 14, 16, 18 ore pe zi la birou, si faci 2 ore pana acolo. pai si minerii coboara si ies cate 2 ore. nu poti pleca mai devreme de 8-9 seara, ca shefu nu pleaca oricum inaintea ta, si te vede. da’ cum un tip capabil ca tine isi face treaba in 8 ore, ca altfel ar insemna ca e incompetent, raman atatea si atatea ore la computer, de ce dreq oi fi invatat numai solitaire? hint: daca nu alergi pana la romexpo, ai vreme sa razi o bere pe terasica la intoarcere, si ai si scuza ca ai intarziat jumate de ora la intoarcere - ai fost pe teren, traficul. doar nu mai esti student, acum poti bea chiar “o bere”, nu mai vine automat a 3-a, a 5-a, ti-a mai venit si tie mintea la cap. a! cum era aia, fii atent ce-ti doresti ca poate se-mplineste? sa n-ajungi cumva la spatii verzi.
April 27, 2007
Interesant. Insa viata e la fel de grea si pentru cei care lucreaza in alte domenii si pe bani mult mai putini. S-a vorbit despre doctori si despre mineri dar la fel de bine se poate vorbi despre cei care lucreaza in administratie, despre cei care au joburi precare (stiu oameni care lucreaza fara carte de munca de 10 ani) … Imi pare rau pentru Raluca, Dumnezeu s-o ierte, insa problema e mult mai larga.
Macar cei care lucreaza la corporatii castiga niste bani…
April 27, 2007
Ce idee mi-a venit: hai sa nu-i lasam pe colegii si prietenii nostri sa ajunga aici. Hai sa le tragem un semnal de alarma. Unii nu pot sa si-l traga singuri. Am fost si io acolo si stiu cum e.. Nu puteam sa ies ca nu aveam timp si energie sa ma gandesc la altceva decat la job.. Am iesit foarte greu..
April 27, 2007
rugam asistenta sa nu ia experimentul ca pe un dus rece! pauza nu s’a terminat! ramaneti linistiti la locurile voastre! nu va bagati capetele la fund!
back to life, people!
April 27, 2007
@ics; buna intrebare. iti raspund.
azi, click, titlu d deschidere: laura cosoi s-a antrenat cate 10 ore zilnic pt dansez pentru tine.
seamana, nu?
April 27, 2007
[...] - experimentul lui Mihai; [...]
April 27, 2007
aoleu, ce reper mi’ai ales si tu.
sau, poate, chiar asta e reperul? ma tem ca s’ar putea sa cam ai dreptate!
April 27, 2007
nenoricirea e ca reactia “multinationalelor” de a trece cu vedere momentul a reusit. Treceti seara pe langa Charles de Gaulle si o sa-i vedeti cu luminile aprinse pana la 1-2 noapte.. strutul a bagat capul in pamant.. by the way, s-a cerut comentarea evenimentului de catre marile case de avocatura/audit. raspunsurile sunt date de coordonatorii care nu au interes sa dea amploare momentului. puteti vedea cateva perle in ZF de ieri.
April 27, 2007
Fain experiment. ?i eu l-am v?zut de ieri, dar nu am apucat s? contribui, nu aveam nici timpul ?i nici dispozi?ia necesare.
Cum bine zicea cineva mai sus, problema asta nu exist? doar în marile corpora?ii, sunt oameni care muncesc poate la fel de mult, chiar dac? nu e munc? intelectual?, ?i ??tia se mai lovesc ?i de problema banilor…
April 27, 2007
frumos text
jalnica realitatea
ce facem ca ceea ce s-a intamplat sa nu se mai intample niciodata
April 27, 2007
Foarte frumos experimentul, si reusit. Ai avut o idee foarte buna si a iesit ceva de calitate. Intr-un fel ( recunosc, destul de putin ) m-am regasit in ce scrie pe-aici. Apropo de tuns iarba, in limbaj de specialitate se cheama “subperformant in zona de confort”, adica cineva care a avut un post cu mari responsabilitati & stres si cauta ceva poate la fel sau chiar mai putin bine platit dar care sa nu-i solicite psihicul si intelectul atit de mult, cel putin pentru o vreme.
Lucrez in recrutare si executive search ( nu, nu dati va rog cu pietre intr-un biet Miorlau, nu lucrez nici intr-o multinationala, nu sint nici HR Manager, am firma mea ) si am avut ocazia sa tin inteviuri cu o gramada de oameni, de diferite specialitati, si multi pentru posturi inalte. Ca regula generala ( regula pe care am invatat-o eu prima ) pot sa spun ca nimeni nu poate face cariera si performanta fara sa munceasca precum un disperat. Daca imi amintesc eu bine, draga Mihai, chiar tu povesteai ( sau poate Daniel, nu stiu, ca niciodata nu va deosebesc vocile dimineata la radio, imi pare rau ), ca la inceputuri lucrai cam la fel. Si parerea mea este ca Dumnezeu, asa cum ne-a inzestrat pe fiecare cu simturile de care avem nevoie, ne-a inzestrat si cu cite un talent pe care il descoperim sau nu in decursul vietii. Dar nu iti poti descoperi de cele mai multe ori talentul fara sa muncesti, si de cele mai multe ori peste poate. Am cunoscut oameni din multinationale, am cunoscut oameni din firme romanesti, candidati sau manageri. Mi-am dat seama de la bun inceput ca multinationalele cauta oameni care sa se adapteze la sistemele lor, o creativitatea sau o personalitate mai deosebita neavind ce cauta acolo. Invers, firmele locale cauta oameni care pot crea sisteme de lucru, si care reclama si cretivitate, si idei noi, si talent, si forta de exprimare. Nu intimplator toate multinationalele folosesc pentru candidati, indiferent de nivel, baterii de teste care le arata cam cum stau acesti oameni cu creativitatea, capacitatea de a se supune sau cit de “lavabili” sint ca si creier. Una din marile multinationalele de la noi, are urmatoarea regula: candidatii care intrunesc un anumit punctaj considerat sub minim la testele lor de inteligenta sunt respinsi, la fel si cei care depasesc intervalul mediu. Deci, q.e.d. Se cauta oamenii cu inteligenta medie, nici cei mai slabi ca si capacitate intelectuala, ca n-ar face fata, nici cei mai inteligenti, ca si-ar da seama despre ce e vorba in propozitie.
April 27, 2007
Nu vreau sa jignesc pe nimeni care lucreaza intr-o firma multinationala, departe de mine gindul acesta, iar cei care citesc postul meu si se simt oarecum atinsi - va rog sa acceptati scuzele, in caz ca va simtiti jigniti. Ceea ce vroiam sa exprim era urmatorul fapt: deseori, multinationala devine un tocator de oameni, la propriu cum s-a intimplat cu Raluca. Mai ales din punct de vedere emotional. Oamenii intra intr-o cursa din care nu mai au timp sa iasa, nu mai au timp sa se gindeasca la nimic. Li se spune ca firma lor ( si e si cazul multor firme romanesti ) este cea mai tare, cifrele confirma, suntem lideri de piata ( apropo, cum de se face ca o piata a ceva in Romania se poate sa aiba mai multi lideri? ) iar oamenii ajung sa creada cu tarie lucrul asta si alearga la nesfirsit dupa o bucatica de cascaval in cursa sobolanului in speranta ca o vor prinde si o vor savura. Li se pare ca daca ar face ceva pe cont propriu nu ar mai avea aceeasi valoare, ei nu ar mai avea acelasi status intr-o firma mai mica…Ajungem la orgolii…S-au obisnuit sa gindeasca in stil mare, dar nu pentru ei ci pentru regimentul din care fac parte. “Small is beautiful” a ramas doar un slogan pentru o biata broscuta…Am vazut multi corporatisti care nu se mai puteau adapta nici unui alt sistem, dupa ce fusesera storsi ca niste lamii si trecuti pe linie moarta, la pamint din punct de vedere emotional. Oare ce mai fac oamenii astia in 20 de ani de munca pina la pensie? Cred ca acest gen de inadaptare, de negasit locul in alta parte este mai trist si grav decit 2-5-10 ani de corpoatie. Una e sa stii si sa speri ca ai sa vezi luminita de la capatul tunelului intr-o buna zi, si alta sa dai totul pentru acea companie si sa te trezesti ca din tunel vine trenul din sens invers.
Cred ca fiecare ar trebui sa isi cunoasca limitele si sa puna batista pe tzambal atunci cind simte ca nu mai poate. Dar din pacate la noi, sint prea putini care muncesc in felul asta, trist dar adevarat, multinationali sau nu. Tot adevarat este ca indiferent de domeniu, munca asidua este rampa catre succes. 8 ore nu ajung de cele mai multe ori. Ii admiram pe unii oameni pentru talentul si usurinta cu care fac anumite lucruri, dar poate ca acei oameni sint atit de puternici incit lasa sa se vada doar talentul si rezultatul, nu si orele infinite de munca de slefuire.
Zilele acestea am avut ocazia sa dezbatem un caz si o extrema, ce facem insa cu cealalta? Un om care a avut grija sa se instruiasca, sa isi dezvolte niste abilitati, sa cistige experienta cred ca este mai cistigat in raport cu altii care intre 20 si 30 de ani “si-au trait viata la maxim”. Notiunea de echilibru este proprie fiecaruia, fiecare decide cu cite portocale face jonglerii, astfel incit portocala cea mai importanta pe care scrie “eu si viata mea personala” sa nu-i scape din mina. Societatea de consum ne arata reclame colorate, dar decizia este a noastra de a minca sau nu ce ni se arata, indiferent ca este un card din plastic sau o domnisoara la pachet cu o ciocolata.
April 27, 2007
felicitari mihai. este cea mai “adevarata” initiativa pe care am intalnit-o in ultima vreme. dar ai impresia ca, in afara de a trezi aceleasi sentimente si in noi, vei “rupe norii”? nu crezi ca acest tip de societate au abordat si cei care au pasit pe “pamantul fagaduintei”? salbatica! (dar sub alta acceptiune). un tanar care a perceput o societate de “stat” (unde se statea mai mult la cozi, barfa, fara lumina etc.) a fost pus in fata unei concurente neloiale. majoritate sunt veniti (si ma refer la noii bucuresteni si nu numai) din zone fara perspectiva ale tarii. pentru ei nu conteaza daca isi incheie programul la miezul noptii, sau daca in ziua respectiva au uitat sa mai manance sau sa mearga la toaleta. important este faptul ca S-AU RIDICAT DEASUPRA CELORLALTI (ma refer la restul de 99% dintre colegii lor) care au ramas in micutul Bacau, Medgidia, Medias sau… acestia (”fraierii”) nu au un job “la costum”, o masina “de firma” de la serviciu si PDA. EU AM. restul nu conteaza (ma refer la sanatate, relationarea cu prietenii, rudele sau vecinii sau faptul ca reusesc sa-mi fac sambata seara cumparaturi iar duminica “sa pun o masina de rufe”). deja sunt injectat cu “microbul concurentei”. pe ceilalti nu-i mai aud. sunt invidios pe colega mea care a reusit sa-i intre in gratii sefului, nu stiu ce a facut dar stiu ca a ramas la serviciu inca 4 ore dupa ca eu am plecat. de maine voi pleca mai tarziu decat ea. traiesc cu iluzia nemuritorului care spera ca, dupa ce va acumula (bani, respect, etc.) va avea timpul disponibil si pentru sine. daca voi mai avea zile……
April 27, 2007
Mi-a pierit tot simtul umorului dupa posturile astea…Bafta la mutat in noul sediu
April 27, 2007
Doamne, Mihai! Ce scriere superba a iesit. Acum am si eu o lacrima in coltul ochiului.
April 27, 2007
Ideea e buna, frumos, desi pot sa mai fie multe lucruri de spus.
Ce ma mihneste cel mai mult din toate postarile astea e cit de singuri pot fi oamenii. Te intrebi unde sint prietenii, familia, iubitii, iubitele, cei carora le pasa atit de mult de tine incit sa te poata scoate din transa, sa te trezeasca, sa te scuture un pic inainte de a nu se mai putea face nimic.
Inainte de a muri cu adevarat, nu mai existi pentru nimeni, nimanui nu ii pasa de tine si nu considera ca trebuie sa faca ceva cu adevarat nebuneste ca sa te opreasca.
indiferenta din jur imi aminteste de filmul acela cu moartea D-lui Lazarescu; aceeasi tristete, sa te astepte acasa doar pisicile, citisem ca si Raluca avea doua. a propos, stie cineva ce s-a intimplat cu ele?
Scuze daca nu am fost prea coerenta, nu prea obisnuiesc sa scriu, eu sint mai mult cititor decit scriitor.
augusta
April 27, 2007
Si daca la un moment dat ii spui sefului: e omeneste imposibil sa predau lucrarea asta peste doua zile, am s-o predau peste trei… Sau: mai am si altceva de facut, da lucrarea asta altcuiva. Te da afara? Nu cred.
Oricum, o problema generala in firmele romanesti, dar care ar putea fi convenabila, este absenta cvasigenerala a fisei postului si a delimitarii competentelor. Poate fi convenabila in sensul ca-ti poti negocia macar sarcinile de serviciu, daca termenele nu.
In conditiile astea, duci cit poti si cit vrei.
Biata fata, Dumnezeu s-o ierte, n-a stiut nici cit poate, nici cit vrea.
April 28, 2007
Felicitari pentru initiativa. A iesit suprinzator de bine!
April 28, 2007
[...] Mihai Morar a facut un text superb din comentariile pe care le-a primit la initiativa de a contura portretul corporatistului la tinerete. Va invit sa cititi si sa reflectati. Spunea Monik intr-un comentariu: “ce frumos! si ce pacat ca am scris asta DUPA..” Zece ani e masura noastra. Plus sau minus zece la suta. Daca privesc in urma imi vad momentele cheie. 1. Prima suta de dolari/luna; prima casatorie; 2. Primii cinci sute, primul copil; 3. Prima mie, primul divort; 4. Primele trei mii, a doua sotie, prima amanta; 5. Primele cinci mii, primul pas lateral. Unde ma va duce urmatorul deceniu? continuare [...]
April 28, 2007
La final a iesit ok. A sintetizat perfect notiunea de corporatist. Asta e adevarata fata. Eu am o vorba sau de fapt sunt doua. Prima ar fi: you are o product of your choice. A doua ( e ca o concluzie)-the power is yours !
April 28, 2007
Felicitari pentru articolul acesta!Ati ales ceea ce era mai semnificativ si a iesit un post de exceptie in acest blog care-mi place tot mai mult!
April 28, 2007
Eu zic ca a iesit super! Cu atit mai mult ca este “opera” colectiva a unor “perfect strangers”. Cat despre subiectul acestui experiment jurnalistic vreau sa spun ca am cam luat-o razna…Hai sa fim seriosi…Nimeni nu este obligat/fortat sa ramina intr-un astfel de job, daca nu-i place sau daca nu contribuie la obiectivul personal de cariera. Cam prea multa “ura proletara” cu strainii astia care ne sug singele mai ceva ca vampirii….Bleah! Le datoram destul de multe acestor multinationale si punerea lor la zid in aceasta maniera o consider nedreapta. Eu mi-am facut ucenicia intr-o astfel de firma. A fost foarte greu si ajungeam la nevasta si copil intre 60-80 de zile pe an. Am lucrat intre 12-14 ore pe zi la o leafa de 500$ plus diurne. Dupa 5 ani, ajunsesem la 1.500$ si cunosteam piata ca pe buzunarul meu. Atunci am hotarit sa-mi asum riscul de a ma lua cu viata de piept, m-am autorizat ca PFA asumindu-mi toate riscule, si acum dupa alti cinci ani lucrez cu 500 euro pe zi si maxim 120 zile pe an. Eu aleg cit lucrez, unde lucrez si cind lucrez. Nimic, in afara vointei mele, nu ma impiedica sa lucrez si 365 de zile. In rest…opera, balet, filarmonica, citit si foarte mult timp dedicat celor pe care ii iubesc. Si ce fac eu poate face orice absolvent de facultate. Trebuie doar sa deschideti bine ochii la piata muncii, sa va placa meseria pentru care v-ati pregatit si sa stiti ce vreti sa obtineti si ce sunteti dispusi sa sacrificati. Celor care vor pozitii/cistiguri mari si repede le recomand fie bursa (daca se pricep) fie prostitutia (fizica sau intelectuala) fie sa vinda droguri. Alta cale nu exista, daca pina la 25 de ani n-ai dovedit ca esti genial. Pentru toti ceilalti functioneaza urmatoarea reteta: munca multa (dar cu masura), demnitate si “self-esteem”.
April 29, 2007
Va mai aduceti aminte de vorba aia cum ca munca l-a creat pe om? Credeti ca acum este primul caz in care munca l-a omorat? Pentru ca eu n-am mai auzit pana acum vreun caz similar. Sincer va spun. Nu sunt neaparat la curent cu toate stirile dar daca ar mai fi fost una ca asta, care a creat multa valva, cred ca as fi auzit-o.
Nu vreau sa mi-o ia nimeni in nume de rau dar eu unul nu sunt foarte convins de faptul ca munca a omorat-o pe Raluca.
Totusi, acest caz mi se pare oarecum similar cu cel al fotbalistilor care au murit in timpul jocului. Imi vin acum in minte Stefan Vrabioru si Catalin Haldan. Nu cred nici despre ei ca au murit din cauza fotbalului.
Sper ca toate aceste comentarii despre Raluca sa treaca repede si s-o lasam sa se odihneasca in pace. Si mai sper sa fi tras invataminte din acest fapt de viata cat mai multa lume.
April 29, 2007
Felicitari pentru ce a iesit.
April 29, 2007
bravo
acum sunt curios cine si cum va actiona, in a-si modifica viata
spor la treaba
April 29, 2007
intr-un interviu, Chuck Palahniuk este intrebat :
“-Mi se pare ciudat de inspirata ideea de a te distruge pe tine si toate posesiunile materiale ca mijloc de a te regasi. Asadar, intr-o epoca in care conteaza doar ce detii, crezi ca umanitatea inca mai are o sansa sau ne vom autodistruge in viitorul apropiat pentru a reveni pe calea cea buna?
- Fiind un copil din clasa de jos, am fost crescut sa cred ca succesul inseamna sa detii lucruri si sa ai o slujba buna. Acum mi-am dat seama ca visul parintilor era gresit. Nu detii nimic cu adevarat si nu esti niciodata implinit ca persoana. Totusi poti ramane intepenit in lucrurile ce le detii si intr-o imagine de sine depasita. In plus, cred ca umanitatea este perfecta. Face aceleasi greseli de 1000 de ani. Asadar, cred ca suntem cei mai buni. Relaxeaza-te.”
(tot interviul aici http://adrian.filozofie.ro/2005/10/05/its-paula-nick/ )
April 30, 2007
Dupa 90 am plecat, ca multi altii din generatia 25-35 ani, si am muncit doi ani (legal, subliniez) in Franta. M-am intors cu alta abordare fata de munca. Ma uitam in jur si mi se parea ca cei din generatia mea sufera de aceeasi boala incurabila: noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc. Mi se parea ca merita sa-ti pierzi mai mult timp cu jobul, mai ales daca n-o faci numai pt bani. E foarte adevarat, cred ca mai putin de o treime dintre noi facem ceea ce ne place, ca profesie. Cu timpul mi-am dat seama ca nu detinem tainele stiintei de a munci. Ineficienti, dezorganizati, in salturi, asta caracterizeaza munca in Ro. Am mai aflat ca munca in marile corporatii poate fi un experiment util, care nu trebuie sa dureze prea mult. Prin natura meseriei am fost si sunt aproape zilnic in contact cu corporatisti, si mai mari, si mai mici. La nivel de discurs toti par loviti de acelasi sablonardism, noua limba de lemn care le atrofiaza simturile si judecata. Ei n-au nicio vina, corporatia este un sistem care iti promite o bunastare imediata (banii) daca muncesti pe branci si esti ascultator, comunismul iti promitea o bunastare viitoare, dificil de palpat. Sistemul de ierarhizare piramidal, procedurile, sloganurile, angajamentele, sedintele corporatiste, toate seamana cu comunismul. Dusmanul de clasa nu mai este capitalismul, ci concurenta. Si fereasca Dumnezeu sa dezvalui ceva, cuiva de la concurenta, e sinonim cu inalta tradare a inaltelor idealuri de profit ale companiei in care lucrezi ! Pot sa va spun ca am vazut personal clauze contractuale prin care se interzicea sa ai orice fel de relatii (nici matrimoniale, nici concubinaj, nimic) cu persoane de la concurenta. Stiu persoane silite sa-si schimbe locul de munca din cauza asta. Corporatia are partile ei bune - big is powerfull - dar nimeni nu te impiedica sa-ti cauti ceva mai micut si mai dragut - small is beautiful - si la fel de capitalist, doar ceva mai relaxat, poate cu ceva mai putini bani. Corporatia aduce cu comunismul, dar si atunci au existat rezistenti, oameni care faceau ce-i taia capul, in ciuda sistemului.
Corporatia nu este pt artisti, boemi, oameni cu exces de personalitate, rebeli sau genii de conjunctura. In corporatie fac cariera oameni care vor sa-si depaseasca propria mediocritate (unii reusesc, bravo lor!), oameni cu tentatia obedientei, care nu exceleaza la capitolele imaginatie si talent (in raport cu jobul pe care-l fac), care vor sa mearga pe drumuri batatorite, cu rezultate previzibile. Stiu ca unii se vor simti jigniti dar dati-mi voie sa cred ca ei sunt exceptiile. Eu vorbesc despre masa critica a corporatistilor, de la top management in jos. Acolo sus, situatia sta diferit.
Poate ca avatarurile tanarului corporatist n-ar mai fi asa de mari daca ar sti sa zica NU fara teama ca va fi concediat si ca-si va inceti i o cariera ca-i va aduce bmw, casa si recunoastere sociala in mediul oricum artificial si ipocrit in care se invarte. Poate tanarul corporatist ar trebui sa invete ca bunastarea si faima se construiesc in generatii si nu “now or never”. Si ca, daca iti faci o casa din prefabricate, mai ieftina, poti trai confortabil si bine-merci acolo cu familia ta fara sa te indatorezi la banca pentru o vila din caramida. Iar nepotii sa munceasca si duca mai departe ceea ce ai inceput. Voiam doar sa spun ca acum se trage tare ca si cum ar fi sfarsitul lumii si unica oportunitate de a-ti face un standard de viata respectabil.
Corporatistul roman mi se pare un concurent la un maraton de dans, care se epuizeaza de dragul premiului, al publicului si al vreunui regizor care sa-l remarce. Ar trebui sa revedeti/sa revedem neaparat “Si caii se impusca, nu-i asa?” , un film bestial despre mirajul visului american.
April 30, 2007
Bine zis Kripo! Se vede ca ai vazut si ai trait si in mijlocul altei civilizatii care a inteles in timp cum sa faca si ce sa faca pentru a ajunge la un nivel de trai acceptabil si chiar bun, dar mai ales EHILIBRAT. Si eu am lucrat pentru putin timp (cateva luni) pentru o multinationala, aici in Romanica. Dar cand am vazut ca baietii se intrec cu masura si imi baga pe gat tot felul de porcarii, am spus stop. Si sa stiti ca nu aveam o situatie materiala asa buna cand am zis stop, dar eram la capatul puterilor. Si nu mi-a luat mult sa iau o decizie intre a-mi pastra jobul si a-mi conserva sanatatea. Stiti reclama aia cu birou -pat, birou-pat, birou -pat? Exact asa ajunsesem sa ma simt: ca intr-un labirint fara iesire. Si am zis asa: ia stai bai un pic, ca doar nu m-au facut ei si nici nu m-au cumparat ca sa nu pot pleca de-acolo cand mi se pune mie pata. Am vazut in acea companie multi tineri asemeni mie care nu aveau curajul sa sufle in fata sefului. E adevarat ca multi erau studenti, stateau in camine sau altii aveau rate de platit la case, masina sau altele. Eu nu m-am aruncat aiurea. O sa-mi iau masina atunci cand o sa-mi permit si nu am sa las o adunatura de imbecili sa ma termine cand nu am nici macar 30 de ani pentru o “posibilitate de promovare” sau o “marire de salariu”.
Dar sa stiti ca noi, romanii, majoritatea dintre noi suntem asa de pe vremea lui Stefan cel Mare. Daca nu eram asa mojici si ne ajutam unii pe altii, si nu ne vindeam si putinul pe care il aveam, altfel arata Romania, dragii mei.
Dar ne aruncam aiurea si analizam lucrurile pe termen scurt. E adevarat sa si comunismul ne-a tinut pe loc si acum le vrem pe toate cat mai repede, dar fratilor NU CU PRETUL VIETII!
Iar astia care “conduc” corporatii ar trebui sa plece si ei in alte tari la training, sa inteleaga si incapabilii astia cu gura mare ca: se poate si altfel!
Spor la lucru si nu lasati capul jos!
May 1, 2007
Interesant. Mi se pare mie sau acest articol a fost preluat de 7 plus, fara niciun fel de detalii legate de autor? Dovada: http://www.7plus.ro/?arhiva=30/04/2007&id=22314
May 2, 2007
@dan mihu. ei au preluat si articolul de ce-uri pt raluca. ,-au sunat le-am dat acordul, au publicat sursa. pe asta, vazand ca are autor colectiv, l-au dat ca fiind al nimanui. ma rog…
May 2, 2007
[...] ca Romania are intr-adevar o clasa de mijloc ce s-a identificat in parte cu portretul realizat de colegul Mihai [...]
May 2, 2007
Of, ce frumos e ca ne apucam sa dezbatem si sa tragem concluzii numai dupa ce se intampla ceva rau. Orice am face, multinationalele or sa ramana asa cum sunt si nu or sa renunte la politicile lor de a-si maximiza profitul prin orice mijloc. Nu stiu daca ar fi prea potrivit dar le-as compara cu niste ferme, nu de animale, ci de oameni. Esti crescut si antrenat ca sa produci, dopat cu sedinte de team-building si brainstorming, obsedat de deadline-uri si sefi care nu dau doi bani pe persoana ta.
Felicitari pt articol, e bine sa stiu ca nu sunt singurul care simte ca ceva e in neregula. Acum schimbati-va daca puteti!
May 2, 2007
in urma cu 4 ani am lucrat intr-o multinationala, deja celebra pentru salariile mici si competente scazute la nivelul managementului. nefiind prea dus pe la biserica si avand si o pregatire socio-umana, am gasit niste fenomene interesante in respectivul loc. unele le-am primit direct in plex, dar ce nu te omoara, te intareste. mai tarziu m-am documentat si am vazut ca ceea ce mi se intamplase nu era deloc original ci are chiar si un nume: mobbing, o forma de hartuire.
ideea de a dezbate despre mobbing ar fi o sansa sa stim ce sa facem atunci cand suntem “mobb-uiti”. in urma experientei avute, am scris o mica marturie, fara nume sau date pe care am postat-o pe un site care din pacate nu mai exista. au fost multe comentarii si zeci de marturii interesante.
astept un semnal daca ati fi interesati de un semenea subiect si voi posta scrierea.
May 2, 2007
@raluca: “apropo, cum de se face ca o piata a ceva in Romania se poate sa aiba mai multi lideri?”
Raspunsul il obtii doar lucrand la multinationale
Pentru toti ceilalti, se numeste segmentare…
Lasand misterul la o parte, ca sa poti atinge misiunea companiei: “..lider mondial in vanzarea de sapun..” si astfel sa-ti incasezi bonus-urile, trebuie sa recurgi la segmentare: Sapunul Guru e cel mai vandut in segmentul urban, 24-25 de ani, barbati, masura 45, statura 1.20 si sub, care citesc I. Herald Tribune, vorbesc mayasa si merg la concertele lui faramita lambru…
Maine va povestesc cum s-a inventat copyright-ul
May 2, 2007
Pana la urma ce vrei de la slujba? Bani cu care sa iti permiti apartament in city park, tzoale de la Pollini, masina noua si jucarii cu telecomanda pentru cel mic sau sa poti simti mirosul ploii, sa ai timp liber si sa nu te simti ca un robotel? Fiecare dintre voi ar trebui sa se intrebe asta inainte de a intra intr-o multinationala asteptand ca printr-un miracol sa i se puna pe tava un echilibru intre cele doua. Poate suna banal dar singurul responsabil pentru fericirea ta esti tu.
May 2, 2007
OK chestia cu mobbingul. Sa vedem: razboi anti-corporatist si nu ne dam seama sau totul e o plasmuire conspirationista? Mobbing? Adica ejectarea unor tipi deveniti incomozi. Daca nu vrei sa fii incomod, nu refuzi nimic, niciodata, in niciun fel, cand esti la munca. Si atunci poti sa mori. Chiar asa. Deci:
Mobbingul este un tip periculos de hartuire socio-profesionala in organizatiile de tip birocratic. Apare in corporatiile mijlocii si mari, in administratia publica, in sistemele educationale si cele de sanatate, in companiile care au comunicarea ca obiect de activitate. Mobbingul are ca scop acoperirea mediocritatii profesionale si eliminarea concurentilor prin fortarea plecarii acestora (demisie/demitere), marginalizarea sau mentinerea lor low-profile. Din aceasta cauza unele victime ale mobbingului renunta deseori la un job foarte bine platit.
Mobbing este o crima perfecta care vizeaza persoanele inteligente, oneste, nemultumite de starea lucrurilor din organizatie, cu un puternic simt al dreptatii si al valorilor. Victime sunt persoanele care provoaca invidie si care au devenit incomode pentru organizatie.
Mobbingul este ascendent (impotriva sefului, mai rar intalnit), descendent (de la sef catre angajat) sau colectiv (sef si/sau colegi impotriva victimei).
Cauzele declansarii mobbingului pot fi : banii, neregulile din companie (sesizate de victima), dorinta victimei ca munca sa-i fie apreciata la justa valoare.
Simptomele mobingului apar in urmatoarele situatii:
• Seful evita sa va intalneasca sau sa va vorbeasca. Prefera comunicarea indirecta, prin subalterni sau abuzeaza de procedurile interne prin mail.
• Colegii si seful va ignora, uita deseori sa raspunda solicitarilor voastre, uita sa va anunte lucruri importante din viata firmei
• Vi “se taie macaroana” cand incercati sa luati cuvantul sau sa intrati intr-o dezbatere
• Vi se distorsioneaza sau vi se interpreteaza defavorabil orice opinie
• Colegilor li se sugereaza sa va evite si sa nu va mai ceara sfaturile
• Se vehiculeaza zvonuri neplacute despre voi
• Munca va este controlata in mod tendentios
• Vi se discrediteaza sau minimalizeaza munca
• Vi se exagereaza eventualele greseli si sunteti criticati orice ati face
• Nu sunteti lasati sa indepliniti anumite sarcini sau sa aveti initiative apoi vi se reproseaza lipsa de activitate
• Vi se incredinteaza mereu activitati care sunt mult sub aptitudinile voastre profesionale
• Sunteti amenintati permanent cu demiterea, penalizarea, intocmirea de referate si alte mecanisme punitive
O dovada evidenta a mobbingului este ca, atunci cand cereti ca fiecare sarcina sau ordin sa fie trimise in scris, veti primi raspuns foarte rar. Hartuitorii nu vor ca sa aveti dovezi impotriva lor.
Nu este o gluma. Mobbingul provoaca, in timp: anxietate, depresie, insomnie, atacuri de panica, ulcer, iritatii ale pielii, tumori maligne.
May 2, 2007
Fratilor, si nu mai judecati lucrurile in alb-negru. Adica vrei bani sau poezie? Vrei sa fii greierele sau furnica? Azi greierii nu mai mor de frig, orice ar fi, ei sunt vedete TV foarte bine platite. Viata are nuante de roz sau maro iar echilibrul om-masina trebuie restabilit de catre fiecare dintre noi. Cine e slab poate ar trebui ajutat dar sunt multi care nu se lasa ajutati, victimele patologice. Oamenii puternici rezista in orice organizatie pana ori isi iau talpasita ori o schimba, daca au ocazia. Asa s-au reformat marile sisteme, asa s-au facut revolutiile, sangeroase sau de catifea. Dreptul la schimbarea lucrurilor nu este inscris in nicio constitutie, lege sau regulament de ordine interioara. Realitatea e asta: ne nastem egali, pe urma devenim inegali din cauza ca se manifesta diferentele de ereditate, educatie, caracter. Si suntem atat de egoisti si rai incat de multe ori nu ne acordam o sansa nici macar noua insine. Din asta se poate muri. Gata, ca am treaba!
May 3, 2007
[...] truisme via morar Posted in ?? [...]
May 3, 2007
[...] La dracu! Unde era, atunci, Ingerul Meu sa ma traga de guler: ”Inainte de a intra intr-o multinationala, ai grija ce-ti doresti ca poate ai deja, dar nu iti dai seama!” Atunci priveam de la fereastra caminului din Regie, cu nesfarsita pofta, lumea de dincolo de gunoaie. Acum, dupa ani, apuc arareori sa privesc pe fereastra office buiding-ului cu aceiasi ochi ( poate un pic mai incercanati), incercand sa-mi amintesc de ce atunci simteam atata pofta de viata. Intr-o dupa-masa ma uitam la doi muncitori care lucrau in gradina din fata cladirii. Tundeau iarba. Doamne, ce mi-as dori si eu sa tund iarba! Ce job bun trebuie sa fie asta! Nu ai deadline asa strict la tuns iarba. In plus, daca ploua, te poti opri…Respiri aer adevarat. Eu, aer reciclat din ventilatia cladirii… Cand o sa-mi deschida cineva sufletul o sa descopere inauntru intreaga rezerva strategica de cizme a celor langa care am trait. Noroaie, lacrimi, singuratate si o cantitate considerabila de dezamagire pe care - cu greu vor intelege - ca nu am stocat-o pentru contabanda. Deocamdata, imi traiesc existenta de caricatura corporatista. Ca in acea dimineata cand aleragam sa verific standul nostru de la Romexpo. La intoarcere, am vazut ca inverzisera copacii. Eu eram in ghetele de iarna de la Pollini si in palton. Iar oamenii, pe strada - am fost surprins sa-i vad - nu se grabeau. Unii. Eu si cand sunt la shopping alerg. …Am adormit tinand in poala singurul suflet din casa: MacBook-ul de 2.0 Ghz. Mi-am luat MacBook ca sa nu-mi reprosez ca n-am deschis o carte de luni de zile. In fond, munca n-a omorat pe nimeni. -Pentru Raluca -de Mihai Morar [...]
May 3, 2007
Schimba firma. Daca mai poti. Daca scrii chestii din astea esti deja batran.
May 7, 2007
bre da’ va mai plangeti mult ca faceti “overworking” ? va obliga cineva?
asta e inca un motiv sa se planga toata lumea si sa nu mai munceasca nimeni in tara asta.. L O L
May 10, 2007
[...] Morar (Diminea?a dement?, R21) a ini?iat pe blogul lui experimentul “Portretul tân?rului corporatist” - dup? p?rerea mea o [...]
May 10, 2007
Am un IQ peste medie, vorbesc 3 limbi straine, am (dupa cum mi s-a spus la toate evaluarile) “excellent communication skills” si “excellent interpersonal relations at work”, sunt cultivata (ok, poate cultura mea nu e foarte profunda, dar macar extinsa :-), caci stiu cate ceva din toate: literatura, botanica, istorie, pictura, geografie, plus cate ceva despre meseria mea, aia ‘computer engineer’
plus ‘abilitatile’ conexe). Cred ca sunt ceea ce s-ar numi o femeie inteligenta si “un angajat cu potential”.
si mi-au dat si cei mai multi bani din echipa :-). De aproape un an de zile cel mai mult am stat peste program 70 de minute, dar si asta o singura data. In rest, cel mult 30 de minute, unenori si doar 2…
(ma rog, desi n-am fost niciodata “up” ca sa aleg apoi “down”)
De 10 ani (adica din anul 5 de facultate) lucrez in corporatii multinationale. La prima am stat 9 ani, iar acum sunt la a doua.
Aici ar trebui sa urmeze partea in care va spun de munca mea dificila, de sacrificiile pe care a trebuit sa fac pentru a evolua pe scara ierarhica, de orele suplimentare, de spectrul deadlinurilor bantuindu-mi visele…Ei bine, n-o sa va spun nimic despre asta, caci nu mi s-au intamplat. Mai corect spus, am ales sa nu mi se intample.
Va pot povesti in schimb de calatoriile mele (for pleasure, not for business!), de cartile pe care le-am citit, de spectacolele si concertele la care am fost.
Functie de conducere? N-am avut niciodata. Nici n-am incercat. Am incercat doar sa-mi fac treaba bine (si cred ca mi-a reusit), insa fara excese. Am ridiculizat lozincile corporatiste cand am avut ocazia (hai, nu-mi dati citatul din Caragiale cu “daca-i anonima o semnez si eu”, chit ca, intr-adevar, m-am manifestat doar in acele “culture surveys” anonime care se faceau anual in companie sau in fata colegilor), am incercat sa nu-mi las creierul “spalat“ si sa-mi mentin coloana vertebrala.
Dupa 9 ani mi-am depus CV-ul la o singura alta companie si am plecat acolo doar pentru bani (recunosc), dar nu pentru munca mai multa, caci m-am asigurat inainte ca viata mea personala nu va fi prea mult afectata (deci ca orele suplimentare nu sunt incurajate). La interviu i-am spus actualului meu sef ca n-as putea incepe lucrul odata cu restul echipei, caci plec in concediu 3 saptamani si in nici un caz nu-mi schimb planurile, caci oricum imi place si jobul meu curent (desi platit mai prost, dar decent si el). Si totusi m-au angajat
La un moment dat mi-am pus problema ca poate ambitiile sunt mult inferioare posibilitatilor mele, ca poate ma irosesc facand un job cam neinteresant, desi linistit in cea mai mare parte a timpului. Dar merita sa-mi pun in primejdie viata personala pentru gloria profesionala? Nu. Pentru mine nu. Munca nu e un hobby. O fac pentru ca trebuie, nu pentru ca-mi place. Asta nu inseamna ca o fac de mantuiala, nicidecum. Sunt un om responsabil, care se straduieste sa-si faca treaba cat mai bine, dar prefer sa “keep a low profile”, strategie care-mi lasa timpul si energia de a-mi vedea de viata mea, in conditiile in care partea materiala imi asigura ceea ce consider a fi o viata decenta. Pot fi o tema pentru un studiu despre “Fenomenul downshifting”
Stiu oameni care prefera un job stresant, dar “intellectually challenging” pentru 200 de euro in plus, sau oameni care prefera sa fie sefi stresati pe 1000 de euro in loc sa fie “un oarecare” destul de relaxat pe 1700. Eu nu. Dar poate ca nu sunt un “tanar corporatist” tipic…
May 11, 2007
A, proiecte monstruoase cu deadline-uri imposibile am avut, dar intotdeauna s-a intamplat la fel: proiectele au derapat…De fiecare data le-am explicat ca mai mult nu am putut face de una singura (in timpul orelor de program!) si ca, atat timp cat nu vor sa mai angajeze pe cineva sa ma ajute, ghinion, chiar nu se poate face mai mult. Si nu mi s-a intamplat nimic rau, n-am fost data afara, nu mi s-au diminuat bonusurile. Iar eu consider ca atitudinea mea nu a fost lipsita de responsabilitate, ci doar realista. Indiferent cat imi doream ca proiectele mele sa fie pline de succes (recunosc, si acum ma gandesc cu un fel de drag la ele), nu am fost de acord ca ele sa-mi acapareze viata. “Abnegatie si daruire” nu inseamna sclavie.
May 11, 2007
Noi, romanii, de obicei ne cautam serviciu la fel cum ne ducem la doctor, adica atunci cand situatia deja s-a agravat.
Poate ca nu e bine sa faceti ca mine dar am sa va spun: imediat ce sunt angajat intr-un loc incep demersurile pt cautarea unui nou job. Vorbesc despre demersuri exploratorii, de discutii preliminare. Numesc asta cercetare activa. Ce facem majoritatea dintre noi? O data gasit un job OK ne concentram pe el, pe integrarea in noua echipa si familiarizarea cu noile taskuri, pe obtinerea de rezultate si a unei pozitii de afirmare in noua firma. E foarte bine, dar uitam un lucru. Piata muncii e o piata ca oricare alta, ea trebuie explorata permanent daca dorim sa nu ne scape oportunitati de angajare. Daca o uiti, piata te pedepseste atunci cand o bagi in seama, dupa mai multi ani. Bineinteles ca pare sa nu fie foarte fair fata de noul patron, mai ales daca ai conditii bune, sa-ti cauti alt serviciu dupa ce tocmai ai fost angajat. Dar trebuie s-o faci cu mare discretie, fara sa stie colegii sau seful cu care, poate ca esti chiar prieten. Dati-mi voie sa va spun ca nu-i cred pe aia care spun ca n-au timp sa-si caute iar altceva pe principiul ca “daca sunt multumit aici, de ce sa ma deranjez”. Nu, va veni momentul cand nu vei mai fi multumit, cand o sa vrei altceva, daca nu cumva esti obligat sa pleci. Cautarea permanenta a unui serviciu te scuteste de surprize. Alt avantaj este ca, daca ai gasit ceva suficient de interesant ca sa lasi vechiul job, iti anunti plecarea si s-ar putea sa te trezesti cu o contraoferta. Nu radeti, multi angajatori mizeaza pe o fidelitate prost inteleasa a angajatilor si lanseaza contraoferte doar cand vad ca au de-a face cu oameni decisi sa plece. Vorbesc despre angajatorii care au suficient creier si intelepciune ca sa-si pastreze, pe ultima suta de metri, angajatii de valoare. Si despre angajatii care au valoare, pentru ca unii s-ar putea sa se supraestimeze. Nu ezitati, scormoniti permanent piata dupa un job. Eu cred ca, in zona privata, nu trebuie sa zaci, in medie, mai mult de 3-4 ani in acelasi post, fie ca ti-l schimbi in cadrul aceleiasi firme sau ca schimbi compania. Cine face altfel este conservator, comod, limitat, mediocru, speriat de schimbare in ultimul hal. Sau este foarte, foarte indragostit de munca lui. Dar se intampla sa divortam pana si de iubirea vietii, daramite de un nenorocit de job.
May 16, 2007
oricat de “logic” ar parea eu tot nu pot sa inteleg si nu cred ca voi putea sa inteleg niciodata…dc trebuie sa se intample o nenorocire ca sa sesizam k cv nu este in regula? in loc sa mergem pe principiul - sa prevenim inainte sa se intample - noi ne axam pe - stai sa vedem daca se va intampla ceva si apoi vedem ce facem - … suntem o turma de ignoranti care inchid ochii in fata tuturor…si stiti ce cred eu ca este mult mai grav? k noi permitem sa se intample asta…noi cei care muncim. pt k suntem atat de preocupati de ce va spune seful si de parerile lui incat uitam k suntem oameni si k la un moment dat o sa cedam. si la ce bun toate sacrificiile? la ce bun toate miile de euro economisite in banci? la ce bun daca oricum parintii raman fara copii si copiii fara mama sau fara tata? oare bancnota de 100 de euro va reusii sa-l mangaie cum face mama sau va putea juca fotbal in locul lui tata? noi nu mai avem mandrie? knd vom fi in stare sa spunem “gata!!!”?