Ieri. Sau alaltaieri. Pranz tihnit la Isoletta, pe malul Herastraului. Corect ar fi: pe mall-ul Herastraului. Dar tin la locul asta pentru ca iesi cu cu vreo 20 de euro mai ieftin daca mananci fructe de mare in Herastrau decat cu un bilet de avion Bucuresti-Paris, unde le inhati din vitrinele de pe strada. Calcul evreiesc.

Nici o sansa la un loc pe terasa. Mai degraba prinzi rezervare la un interviu cu Dalai Lama decat o masa buna pe Insulita. Ma asez inauntru, pionereste, la o masa aflata la o rigla distanta de cea din dreapta si un echer departare de cea din stanga. Imi comand salata de fructe de mare – cea mai buna din Bucuresti – si pestele spada de dupa.

Imi uitasem dopurile de urechi acasa, Ipod nu folosesc in spatii publice, deci de la vecini aud pana si cum se umezeste varful limbii intre propozitii. Ea, genul care nu rateaza nici un vernisaj de pictura, desi acasa are panze cumparate de la raionul Decoratiuni din Mobexpert. Imbracata cu o fusta inflorata, tip matura, o camasa oranj, fara maneci si cu o oja visinie roasa pana la jumatatea unghiilor. Vorbeste tare, cand in engleza, cand in franceza. Clar, genul boem, care o arde cosmopolit. El, mai in varsta cu vreo 20 de ani decat ea, indescifrabil. Jeansi clasici, a la tata Levi, bocanci de escalada montana, curea de costum, camasa eleganta, cu maneca scurta si balene la guler. Isi tine telefonul Zapp intr-o husa prinsa la cingatoare.

Incep sa le prind cuvintele din zbor cand ea rosteste: ’’Then she moved to France…Apoi s-a mutat in Franta!’’ Continua: ’’ The fish is quite good…Pestele e chiar bun!’’ Wtf? Sunt la restaurant in Herastrau, nu la un summit transatlantic sa o aud pe traducatoare in casca. Dar fata nu se lasa: ’’Can we pay with VISA?….Putem plati cu cardul?’’ El ii sorbe fiecare cuvant graseiat. Si repeta fiecare cuvant pe care nu-l stapaneste atat de bine. ’’Sweet! Dulce!’’ ’’Nu, darling, suite! Apartament, ok?!’’

Se ridica de la masa si el ma observa cu coada ochiului. Batranul invatacel se intoarce spre mine si ma fixeaza vreo 10 secunde. Apoi ma serveste din nou cu ceafa lui groasa si ii spune la ureche ’’cosmopolitancei’’: ’’Uite-l pe bou’ ala de la televizor!’’ Astept, nu traduce nimeni si imi asum eu: ’’Excuse me, sir! I am the ox from the TV!’’

Am trait varianta premium-end a povestii de la birtul oltenesc. N-ai cu cine, ma! N-ai cu cine! Ce vrei, ba! Niste tarani!

Am citit azi in Saptamana Financiara un interviu cu intrebari vii si raspunsuri destepte. Ciprian Chirvasiu vorbeste cu Sorin Rosca Stanescu, pe barca, la Snagov, cu o sticla de vin la picioare.

In debutul dialogului plutitor, reporterul ii arunca SRS-ului o frustrare a breslasilor care ar trebui sa-l incercuiasca precum un navod.

Ciprian Chirvasiu: Împlinesc aproape un sfert de veac de când respir presă. De ce eu nu am bani iar dumeavoastră aveţi? “De prost ce-ai fost!”, o să zică lumea. Credeţi că, dacă mai scriu cinstit încă 15 ani în presa din România, am sanse să mă pricopsesc?

Raspunsul Nasului este ametitor. Evadeaza din plasa fara macar sa se zvarcoleasca:

Eram redactor sef-adjunct la “Evenimentul zilei”-a fost o experienţă uluitoare!-si am avut posibilitatea să-i angajez pe cei mai mulţi dintre jurnalistii care au lucrat acolo. (…) La “Evenimentul zilei”, lucrurile mergeau foarte bine. Prin ‘92-’93, ajunsese să vândă câte 830.000 de exemplare pe număr. Cât tot tirajul restului presei centrale la un loc. Formula gazetărească pe care o adoptasem, împreună cu echipa condusă de Cristoiu, era atât de simplă, încât noi aproape că nu mai aveam ce să facem. Deci, din punct de vedere profesional, acolo atinsesem un vârf, după care nu mai aveam încotro să mă duc. Mă aflam în primul concediu peste hotare, în Grecia, ca si dumneavoastră, fără bani, plecasem cu vreo 200 de dolari. Si, într-o noapte, am avut un vis ciudat. Am visat că trebuie neapărat să ajung în Peloponez, stăteam de vorbă cu spartanii si simţeam că se va schimba fundamental viaţa mea. M-am trezit socat în zori. În curtea unui ţăranului grec unde locuiam, era un măslin. Sub acel copac, îmi beam cafeaua si mă gândeam la visul din noaptea trecută. (…) În aceeasi zi, de la Bucuresti m-a sunat Horia Tabacu. M-a chemat urgent înapoi în România, pentru că se face un nou ziar, “Ultimul cuvânt”, la care ei vor să mă pună sef. M-am întors în ţară, am negociat primul meu contract adevărat, cu un salariu cam de zece ori mai mare decât la “Evenimentul zilei” si de douăzeci de ori mai mare decât cel de la “România liberă”, unde avusesem un salariu egal cu cel al lui Băcanu. În plus, am primit, pentru prima oară, acţiuni: 5% din acţiunile companiei care tocmai se năstea.”

Povestea romantata a lui Rosca nu e surprinzatoare. E o metafora pentru un raspuns mai scurt, dar abrupt ca exprimare: ”Nu ma intreba cum am facut primul milion de dolari!”

Insa altceva m-a bulversat din constructia perfecta a ziaristului preferat al culiselor. Nelinistea care l-a cuprins cand viata curgea tihnit, cu un debit de 830.000 de exemplare pe zi. Si-a pus prag propriei linisti. A asezat gloria in vitrina si s-a apucat de facut bani. ‘‘Mai mult de atat nu am ce sa fac!” este fraza sacaietoare pe care putini au curajul sa o rosteasca in cariera. Lasii raman impietriti. Putinii pleaca sa-i conduca.

….pentru scurtmetraj. Sau poate imi place prea mult noul cantec Suie Paparude. Oricum, o poveste simpla, spusa frumos. Asa cum ii place lui ego. Cu zambetul pe buze!

Muncesti din greu ani de zile ca sa ajungi cunoscut, iar cand ti-ai implinit visul porti ochelari de soare ca sa nu te mai recunoasca lumea. Asta e paradoxul celebritatii.

In acea dupa-masa Andrei purta ochelari fumurii si n-avea chef sa fie popular. Nu e genul de celebritate care iese la restaurant, in Dorobanti, ca sa se imbaieze cu multimile. A mancat acolo pentru ca era aproape de casa. Daca locuiesti in acel ‘’Ground Zero’’ al Capitalei nici macar nu ai nevoie de sistem de alarma sau firma de paza pentru ca acolo casele sunt monitorizate 24 din 24 de echipajele paparazzi.

Odata pozat in carciuma (asta nu mai e demult un subiect tare pentru un filaj de presa), Andrei a fost ‘’predat’’ unei alte monstruoase institutii a statului de drept: Politia. Care il opreste pe ‘’domnu’ Gheorghe’’ pentru imipietatea geamurilor fumurii, il toaca marunt vreo 40 de minute si apoi il lichideaza cu etilotestul.

Bulgarele se rostogoleste. Andrei ajunge pe mana board-ului director de la Realitatea. Care cu o ferocitate de spartan isi suspenda angajatul printr-un SMS sec, fara sa-i ceara impricinatului nici o explicatie. Titanii presei de calitate din Romania n-au avut nici un dubiu: Andrei a scuipat politistul. Degeaga a venit, la cateva ore distanta, comunicatul Politiei care spunea ca omul de televiziune n-a comis un asemenea ultraj.

Andrei Gheorghe nu este victima propriului sau caz. In clipa in care insisi tartorii unei televiziuni serioase, intaii deontologi ai natiunii, au ingenuncheat in fata unori imagini de tabloid, in Romania s-a inregistrat decesul presei tip quality. Papparazzi au invins regula celor trei surse. Evidenta s-a smerit in fata aparentei.

Repetati traseul ‘’celor trei maini’’ prin care a trecut Andrei Gheorghe. Veti avea imaginea primelor trei puteri in stat carora trebuie sa li se supuna un om. Papparazzi, Politia si Meschinaria.

Cere-te afara. Sari din cerc si lasa-l sa se invarta alienant cateva ture fara tine in interiorul lui. Dincolo de cerc nu e Linistea. Pentru ca Linistea e pulbere de stele si nu o gasesti pe Pamant. Dincolo de cerc e NeLinistea. Firul de iarba, trunchiul de copac, haloul de lumina, piruitul de pasare. Asta e NeLinistea.

In interiorul cercului esti un atom. Esti cea mai mica diviziune a unei substante. Pentru sistem insemni o masa neglijabila, dar in calculele nucleare macar reprezinti ceva. Singur esti nefolositor. Impreuna cu zecile de mii de frati ai tai constitui Indispensabilul. Totusi, pentru a te simti bine, savantii ti-au inventat si o unitate de masura. U.M.A. ( unitate de masura atomica). Iar board-ul Cercului a inventat pentru tine masina de serviciu, abonament GSM platit de companie si o excursie anuala cu familia pe banii lor.

Dincolo de cerc nu mai esti nimic. Dar chiar nimic. Nu mai ai nici macar forma. Stai pe buza unui lac si priveste-te in oglinda apei. Esti o umbra incerta, e de ajuns ca un biet peste sa-si puna in miscare intotatoarele si trasaturile tale ferme se pocesc, iar o piatra plesnita in apa sau desantul unei frunze te vor descompune total.

M-am plimbat saptamana trecuta pe Domeniul Stirbei din Buftea. Hectare intregi de padure, zeci de arbori seculari, o palma de lac, gazon englezesc, o cripta a familei si castelul in care si-au consumat iubirea nelegitima Regina Maria si printul Stirbei. Miroseau salcamii, adia si odorul de iarba tocmai cosita si venea pe la nari si o banuiala de ploaie torentiala. Asta e parfumul pe care as vrea sa am putinta de a-l reduce la o singura esenta, pe care sa o pastrez intr-o sticluta pe etajera din baie. Numai ca, pus in fata NeLinistii, iti descoperi nevolnicia si becisnicia.

Dar eu insist sa te ceri putin afara. Decat ceva intr-un mare Nimic mai bine nimic intr-un Mare Ceva.

A fost rapita Columbeanca? E adevarat ca mustaciosul a pus camere de supraveghere in fata casei din Paris de frica sa nu fie rapiti odorul Ion Ion si indoielnica lui Ileana? De ce a declarat pe prima pagina Bahmuteanca ‘’Mi-e frica sa nu-mi fie rapit bebelusul’’? Dar oare Brangelinii Romaniei, Stefan si Andreea, de teama cui si-au fortificat Cetatea de Scaun din cartierul Tei?

Primele pagini ale ziarelor seamana izbitor cu stirile de deschidere ale jurnalelor de actualitati de la Radio Erevan. ‘’Astazi s-a petrecut un accident groaznic. O furnica a lovit cu bicicleta un elefant care trecea regulamentar pe zebra.’’

In ultima saptamana am citit vreo cinci articole despre vedete romanesti care vorbesc de rapire cu detasarea unui manipulant de la morga despre un cadavru pe masa de disectie. Bunaoara, pe ecranul tabloid puteam citi acum cateva zile: ‘’Monica, la un pas de a fi rapita!’’ Iertati-ma, draga mea Regina-de-Gaura-Cheii, supusul dumneavoastra va intreaba: ‘’E un ordin sau o dorinta!’’ Daca-i ordin, se executa cu placere. Daca-i dorinta, putem incepe negocierile!

Fobia de stil nou a personajelor din showbiz-ul romanesc imi aduce aminte de un episod din Jackass in care Brad Pitt si-a inscenat propria rapire. Diferenta e ca ai nostri se iau prea in serios. Stirile cu rapiri inchipuite nu tin de cazuistica fobiei, ci de patologia megalomaniei.

Daca esti vedeta in Romania, de dragul altarului public, faci din tantar armasar. De fapt, singura fiinta care a fost rapita in Romania este tantarul. Ala care sta de obicei pe lungul nasului.

…ascult muzica valurilor de la Brazzaville. Doneaza-ti urmatoarele 3 minute. Pentru Bosphorus. Cantecul si vorbele:

Si gandeste-te bine ce muzica ai pe acasa, suna-ti prietenii si fa-mi si mie rost de un C.D. cu Brazzavile. Le caut muzica de doua luni si nu o gasesc nicaieri. Iar C.D. playerul masinii mele plange deja de nerabdare sa o cante.

Inchid seria de postari legate de Olimpiadele Comunicarii 2008, cu un carlig catre galeria foto de la festiviatatea de premiere de la Palatul Parlamentului. Si cu un manunchi de filmulete pe care le-am realizat pentru debutul fiecarei probe din gala.

Vedeti aici de ce nu e bine sa te joci cu blogoreea.

Cercetati mai jos ”ce bea baietii” si de ce nu ar avea succes Tuborg plata cu lamaie:

Si sa vorbim putin despre cat investesc florarii si pietarii in C.S.R.:

Vedeti toate clipurile la Dragos Tuta.

Am promis, ma tin de cuvant! Independent de premiile sectiunii Bloguri de la Olimpiadele Comunicarii, am rasfoit toate jurnalele individuale inscrise in concurs.

Mi-a placut mult Ligia. A concurat la brat cu cei din echipa Ghiseul 5. Iar blogul ei, Aberatii, mi-a ramas viu in tartacuta.

De azi incepand isi va pune semnatura si pe Viata si Acordeoane. Scrie bine, are directie, zvac. E timida in realitate, dar spumega de atitudine in scris. Si sunt chiar onorat sa o primesc acasa la mine. N-o s-o rog nici macar sa se descalte la intrare.

Bun venit, Ligia! Fata care a ucis Egoistul.

Maine se semneaza decretul prin care mi se interzice sa mai exist in Bucuresti. Deschid mintea, inchid ochii si aleg exilul la Iasi. E o decizie fara strop de originalitate. Inaintea mea a ales sa doarma vesnic, pe colinele Iasului, Sabin Balasa. Imi voi atrage iar galeti de stropseala, dar cred ca satul lui Bucur este un loc in care poti doar conjuga verbul ”a exista”. Iasiul este unul din putinele targuri din Romania unde poti sa conjugi la persoana intai singular verbul ”a trai”.

Imi sorb espresso-ul mare, cu spuma de lapte, dupa prima seara a Romanian Fashion Week pe terasa, la Corso, la umbra casei domnesti a lui Cuza, acum muzeu al Unirii. Ascult sunetul orasului, la poalele Copoului. Si aici traficul s-a aglomerat in ultimii ani, ieri am stat in coloana la un singur semafor pret de o jumatate de ora. Dar Iasul nu huruie, nu caraie, nu horcaie, nu latra. Asta e orasul care toarce, zumzaie si, in cele mai rele zile ale sale, maraie. Diferenta dintre capitala Micii Uniri si capitala Marii Invrajbiri e aceea dintre un motor diesel ”preparat” de BMW si un diesel al unui SUV chinezesc. Amandoua functioneza dupa acelasi principiu mecanic, dar bavarezii stiu sa-l faca sa sune silentios, precum un motor pe injectie.

Astept sa ma fugariti din Bucuresti. Ieri noapte, doppo festival, mi-am alintat herghelia de sub capota, plimband-o pe sensurile unice din Copou. Si-am stabilit ca singura sansa de a scrie o carte in timpul trecerii mele este sa ma mut aici, pe colina, intr-o casa cu pridvor si o gradinita cu lalele in curte. Stiu, valsez cu cliseele, dar nu-mi cereti mai mult. Sunt un om mediocru cu vise scunde. Dar in existenta noastra cronometrata, in care SMS-ul e sinonimul comunicarii, iar Messengerul e standardul pentru socializare, cliseele mele au ajuns vise imposibile.

Iasul are toate argumentele pentru a fi leaganul frumusetii. Chiar daca nu vorbesc de frumusete ca arta, ci frumusete ca industrie. Am prezentat impreuna cu Daniel Buzdugan cele doua seri ale Romanian Fashion Week, primul festival de moda unde am vazut creatie, nu bisnita cu manechine. Deschiderea a fost socanta. Colectia Porn Chic a lui Razvan Ciobanu a fost acompaniata de strigate de placere, mimari ale orgasmului, specifice filmelor pentru adulti. Sunt un profan al modei, ma imbrac dupa principiul ”ce-cade-din-sifonier”, asa ca pana la slefuirea simturilor de fashionist, o sa ma opresc aici cu critica haute couture-ului.

M-a impresionat, insa, Irina Schrotter, organizatorul Saptamanei Modei de la Iasi. Ma asteptam sa o gasesc stresata, incruntata, incercanata. Ar fi avut toate scuzele. Trebuia sa tina in frau zeci de creatori de moda, sute de manechine, fiecare cu personalitate cat o hiperbola. Si trebuia sa multumeasca vreo cateva mii de spectatori critici si hatri.

Joi seara, cand am ajuns la Iasi, am gasit o femeie, trecuta de pragul varstei de 40, relaxata precum orasul a carui prescuratare o poarta in initialele numelor. ”IS. De la Irina Schrotter” Pe parcursul celor doua zile Irina n-a urlat, n-a injurat, n-a dat cu pumnul in masa si n-a jucat falsul rol de barbata. A impartit zambete pentru fiecare invitat, a facut conversatie pana si cu hostessele de la frigiderele cu racoritoare si nu s-a plans o secunda ca ar fi obosita. Iar starea Irinei a virusat intreg festivalul.

Nu ma pricep sa laud. Cand brodez floricele ma impotmolesc iar in clisee. Poate de aceea imi joc mai bine rolul de rau, urat si antipatic. Dar Iasul a reusit sa-mi mituiasca nesuferinta. Sunt zeci de evenimente ale industriei beauty in Romania. Majoritatea doar exista. Romanian Fashion Week e un eveniment care traieste. Asta e motivul pentru care este gazduit de Iasi. Pentru ca la Iasi pana si farmaciile poarta nume de scriitori.