Nu ma mai musca de brat. Nu trebuie sa-mi lasi semne ca sa-mi aduc aminte ca te iubesc. Asaza-te, apropie genunchii de barbie si lasa-ma sa te cuprind cu bratele. Joaca-te cu degetele in nisip, deseneaza-ne viata, sterge-o cu talpile si redeseneaz-o mai simplu, din linii si puncte, fara curbe si colturi. Stii bine, dintre noi doi, tu esti cea care ne trasezi viata, eu sunt cel care are voie sa se joace. Ridica-ti crestetul, arunca-ti parul pe spate si ramai asa, in lumina lunii pline. Imprumuta-mi pletele tale si da-mi viza sa ma joc cu ele. Am o pofta nebuna de nimic. Sa-mi infasor pe degetul aratator suvitele tale, sa-ti mestec intre buze lobul urechii, sa-ti suflu peste gat aer cald pana cand ti se va face pielea gaina. In noaptea asta nu vreau sa aud refuz. Pentru ca stii bine, dintre noi doi, tu esti cea care ne trasezi viata, eu sunt cel care are voie sa se joace. Stiu ca nimicul meu e comic, trecator si gol pe langa planurile tale. Dar in noaptea asta nu vreau sa ne facem planuri, chiar daca zodiacul spune ca zilele in care Luna e in conjunctie cu Uranus sunt favorabile pentru proiecte. Ramai asa, nemiscata si asculta-ne. E ultima vara in care noi este egal cu doi. Si e ultima noapte in care mai putem face nimic.

…paharul de cola pe care il duci la ureche si il scuturi incet, doar cat cele trei cuburi de gheata sa loveasca peretele de sticla si sa produca sunetul cristalin absolut. Cascada de clinchete produsa de diapazonul estival este cea mai frumoasa armonie pe care o poti produce fara instrumente muzicale. Cling! Este rezonanta perfecta cu Linistea din launtrul tau.

…sunetul turbinei motorului cand opresti instalatia audio a masinii. Gaseste-ti un D.N. liber pentru joaca, urca pana in treapta a treia, tranteste acceleratia la podea, sugrum-o pret de cateva secunde. Apoi ia-ti brusc talpa de pe ea si apleaca-ti urechea. Vei auzi torsul turbinei. Va marai de ciuda ca ai sedus-o, i-ai promis ca o sa o rapesti si-o sa fugi cu ea calare pe 180 de cai, iar apoi ai abandonat-o. Seamana cu plansul lui Eliade la recitirea romanului lui Teodoreanu, “Ulita copilariei”. Nu-i un plans sec, icnit, e o smiorcaiala nostalgica, pentru tot ce ati fi putut face impreuna, dar tu ai ales sa-ti reprimi instinctele cand ti-ai adus aminte de un alineat din Codul Rutier.

…berea pe care o bei cu tatal tau la umbra viei din curtea casei bunicilor. Placinta cu visine pe care o scoate maica-ta din cuptor cand te intorci acasa, in vacanta. Tigara pe care o fumezi cu fostii colegi de clasa pe conducta de gaz care trece prin spatele liceului. Secunda in care te opresti din reflex in fata blocului primei fete din viata ta si te uiti in sus sa vezi daca nu cumva e ascunsa dupa perdea. Trecerea de pietoni, unde te ciocnesti de profa de romana si, pana sa te hotarasti sa-i multumesti pentru ce ai devenit, verdele se transforma in rosu. Fericirea vine cand musti cu pofta, din cand in cand, din toate aceste “Petites Madelaines”.

Lenevesc cu Duffy in casa in dupa amiaza asta zen de duminica. Blonda maruntica imi ingana la ureche: “Don’t you be wasting all your money / On syrup and honey/ Cause I’m so eaten up…’’ Incep sa inteleg ca noi le oferim lapte si miere cand ele si-ar dori soapte si fluturi. Si le imbiem cu soapte si fluturi cand ele viseaza lapte si miere.

Cunosc cel putin zece jumatati de miliardari din Top 300 si am socializat cu vreo 20 de sotii de top manageri. M-am ciocnit in zborul meu cu amante de borfasi cu Q7, cu manechine din lotul pentru Ibiza, cu neveste de fotbalisti, cu fiice de investitori imobiliari si cu nepoate de armatori.

Nu toate fac parte toate din acelasi canon, insa cele mai multe traiesc doar fericiri glam. Fericirea cu monograma. Fericirea din piele de crocodil. Fericirea hidramata, cu piele, bixenon si X-Drive. Fericirea business-class, ultra all inclusive. Cand imparti aceeasi masa de cafenea cu ele, pentru tine, Aterizatul-Din-Alta-Lume, se descifreaza in ochii lor un cod al nefericirii.

Dupa ce le indepartezi crusta groasa de sclipici, pe care ele si-o dezvolta si ca strat cu rol de autoprotectie si autoconservare, ai in fata ta hauri de neimplinire, hectare de piele neatinsa, vai de coapse nepatrunse, dar si cele mai sincere femei din Univers. Alaturi de ele traiesti paradoxul perfect. E o experienta aproape mistica sa le vezi cum intr-un timp scurt se transforma din pantere insetate in gheise supreme.

Pasesc apasat si cadentat in spatiul public, purtandu-si fericirea cu monograma la brat si nasul fin pe sus. Se pogoara din alta dimensiune si accentueaza asta inconjurandu-se de o stratosfera de parfum dulce, care tine loc de aura. Iar cand le povestesti, fara ganduri marsave, ca lumea asta pe care ele doar pasesc, nu si traiesc, e compusa si din cafea la ibric in gazda la Tanti Lili, o noapte cu farurile stinse si motorul oprit in padurea salbatica de la Dobrovat, piscaturi de tantari la Mila 23 si un ceai la termos in Plaiul Foii, uitatura lor de animale pradalnice se schimba intr-o licarire jucausa si pofticioasa. Singurul accesoriu glam pe care il mai poarta este sclipirea din fundul ochilor.

Acest text nu este o prefata la cartea ‘’Manualul micului cuceritor de femei bogate’’. Desi am un prieten pe care l-as putea recomanda oricarui agent literar. Omul e poet. A publicat deja la o prestigioasa editura de garsoniera doua plachete de poezii. De un an si jumatate alearga sa gaseasca un sponsor pentru al treilea volum. La trei plachete esti admis in Uniunea Scriitorilor. M-a sunat saptamana trecuta. Toate celulele GSM, de la el pana la mine, chiuiau de fericire. Mi-a povestit ca este amantul unei sotii de politician. ‘’Femeia e miez! Are treiscinci de ani, dar nu-I dai mai mult de douasopt, hai douasnoua!’’ L-am intrebat cum i-a cazut la pat. ‘’Barba’su e in campanie electorala. Eu am fost chemat sa-i scriu niste afise. Acolo, in sediul de campanie, am cunoscut-o. Si-am invitat-o la o seara de poezie, la Ramnicu Valcea!’’ Exalta. La o saptamana de cand s-au cunoscut, doamna l-a anuntat ca salonul ei de coafura va suporta toate costurile pentru ca al treilea volum de poezie al prietenului meu sa vada lumina tiparului.

La mine acasa canta in loop Syrup&Honey. ‘’…don’t be usin’ every minute on makin’ a livin’ / Because we got our love’’. Si-mi amagesc duminica repetandu-mi ca in spatele oricarui barbat puternic se afla o femeie care abia asteapta sa sponsorizeze cartea de debut a unui tanar care asculta Duffy.

Articol aparut in Unica.

Fara sa se gandeasca la caldura, la criza economica si imobiliara sau la situatia culturala din Romania, marea de oameni care umple in fiecare dimineata pasajul dintre Unirii 1 si 2 se-ndreapta zilnic la serviciu sau spre treaba intrebandu-se in gand daca au stins lumina din baie la plecare sau la cat de putin timp de leneveala au avut in weekend.

Prea putin observa sau retin chipul soferului care le-a evitat privirea la semafor, ochii vanzatoarei iritate care i-a servit cu o sticla de apa si-un pachet de guma sau chiar zambetul surprins pe fata unui barbat care se holba la un tabloid ieftin din toate punctele de vedere in statia de la Universitate.

Cei mai multi se lasa atinsi si pierduti in freamatul multimii de inghesuiala zilnica, in urma careia ies sapuniti si murdari, de culorile inca umede vizual care stropesc calatorii si de zgomotele surde care sapunesc si inspumeaza, de la urechi in sus fara a vatama constiinta, pe fiecare individ in parte.

Clatindu-si ochii in vitrine amenajate bombastic si ferindu-se cu atentie ca atunci cand urca scarile sa nu se lase atinsi de stropi reci de realitate, marea de oameni prefera sa nu imparta decat in rece si in cald, limitandu-se la postura de robinet, mesajele de tot felul pe care le absorb in drumul lor catre supafata.

Cu principii si mentalitati patate, lasam sa se scurga pe langa noi, cu aceeasi viteza cu care ne miscam zi de zi, orice idee suficient de abraziva incat sa ne lase fara stratul gros de piele care ne permite sa ne rezemam indiferenti de-un perete, asteptand o schimbare.

Improscati cu praf si zgomote si presati sa ne stergem sudoarea cu un prosop colectiv, nu-i de mirare ca din cand in cand devenim prea stersi pentru a avea un chip ce se distinge din multime.

Abia ajunsi acasa, cu suflete cremuite de zambetele celor dragi, redevenim curati si lasam sa se scurga toata murdaria pe care baia de multime n-a reusit s-o faca sa dispara si in sfarsit ne inlocuim reflectiile fugare din termopanele de pe strazi cu priviri sincere in oglinda. Pacat ca doar vara lumea se spala asa des.

Alegatorii din Stefanesti aveau un pitic pe creier. S-au atasat atat de mult de el incat au ajuns la concluzia ca ar fi pacat sa ramana doar un personaj neutru. Atunci le-a venit ideea sa-l impersoneze. L-au si botezat cu un nume pe masura: Adrian Copilul Minune.

Incetul cu incetul, relatia satenilor cu piticul a devenit sinonima cu raportul dintre proprietarul de masina nemteasca si BMW. Se stie, cand ii dai pedala, nu tu conduci un BMW, ci BMW-ul te conduce tine. Contra unei sume negociate in secret, la bufetul comunal, piticul a trecut in fruntea satului.

Cine nu recunoaste ca miza alegerilor de la Stefanesti sunt cele 300 de hectare minte flagrant. Ei, bine, da, razbelul imobiliar a plecat de la o plimbare de seara a Copilului Minune prin extravilanul Stefanestilor. Deranjat ca iarba necosita ii gadila poponetul in timpul mersului, piticul a dat ordin ca pasunile sa fie arse si in locul ierbii, la araturile de toamna, terenurile sa fie insamantate cu arbusti ornamentali, tip P + 14, cu o dumbrava de vile rezidentiale si cu o padure de hale de productie.

Chiar daca Dictatul de la BEC i-a clatinat pozitia dominanta in Stefanesti, Piticul Minune nu se sperie. El stie ca e legat implacabil de locuitorii ilfoveni, precum raia de capra. Intervievat de o echipa de reporteri de la CNN, Adi s-a ridicat pe varfuri pentru a putea privi fix in camera si a cugetat demiurgic, citandu-l pe fratello de la 5, Nea Marean : ‘’Stefanestiul e soarta mea! Iar soarta mea a fost hotarata de destin!’’

Tu n-ai nimic sa-mi dai? Macar un bilet la clasa a doua la acceleratul cu banchete de musama, care pleaca la noapte din Baia Mare si ajunge maine noapte in gara la Mangalia…De ce crezi tu ca n-as suporta sa ma imbulzesti cu inca zece in compartiment? Da-mi macar locul de la geam, ala de pe rotile din spate ale vagonului, ala de langa toaleta fara usa, nu ma sperie mirosul de pisat. Da, la fereastra aia care nu se inchide, ti-am zis ca nu ma deranjeaza sa fluture pe afara perdeaua beige cu stema CFR-ului. In fond, carpa aia soioasa era batista pe care o falfaiam la despartirea de nesuferita casa si tot zdreanta aia imbacsita era steagul de razboi pe care-l arboram la debarcarea din Mangalia.

Tu n-ai vazut ce oferte mi-ai trimis? Sa-ti stea in gat toate resorturile ultra all-inclusive din Turcia, nu mai imi trimite nimic care se tremina cu mediteranean-view, nu ma incalzeste cu nimic ca ai suplimentat cu trei charter-uri zborururile la Halkidiki, fa-te ca uiti sa-mi trimiti tot ce se declina cu Costa si nu cumva sa-mi incarci Inbox-ul cu marile tale reduceri la Nisipurile de Aur! Unde-i oferta aia pe care ti-o cer de asta iarna? ‘’Cazare in tabara scolara, vila Albatros, Eforie Sud, 1 stea.’’ E chiar atat de greu? Chiar n-o s-o mai vad niciodata pe tataroaica aia pitica, fiica femeii de serviciu de la Albatros, singura fata care m-a facut sa-mi parjolesc orgoliul si m-a convins sa joc elasticul…si care intre timp sigur a devenit cea mai frumoasa femeie din Univers?

De ce te caznesti sa-mi gasesti ceva cu mic dejun inclus? Urasc vacantele cu bed and breakfast. Lasa ca ne descuram noi, baietii, cu piata. Si daca dam de Alina, ea o sa ne faca in fiecare dimineata cea mai buna salata din rosii de Galati si branza de Sibiu. Apropo, mai stii ceva de Alina? E fata aia bruneta de la liceul de fete, care la intoarcerea de la mare a dormit tot drumul in bratele mele si, in gara la Jibou, a scos din cutie un absorbant si mi-a scris cea mai frumoasa declaratie de dragoste. Am intors hi5-ul pe dos, n-am dat de ea nicaieri.

Tu ai uitat pana si strada unde era ghereta de unde Max cumpara cea mai ieftina bere din Eforie. Aveam banii calculati la sange: 10 beri Malbera toata gasca, pana la rasaritul soarelui.

Tu nu stii nimic. Tu nu-mi dai nimic. Tu nu pui suflet. Tu nu esti ‘’vara asta’’. Tu esti doar un sezon turistic.

E o premiera in viata mea si a lui Daniel. Dimineata DeMenta reuseste, dupa 4 ani, sa fie numarul 1 la toate categoriile. Bucuresti, Urban, National.

Un introvertit, asa cum sunt eu, nu stie sa traiasca bucuria. Eu ma las trait. Insa, chiuie de fericire copilul din mine. Un licean, cu freza castron, a la Lacatus, care acum 10 ani isi inregistra pe combina Panasonic emisiunile realizate, prezentate si produse de el in camera lui din apartamentul parintilor.

Copilul din omul asta mare, trist si dosnic urla sa va spun in premiera ca programul pe care-l arhivam pe casetele Racks se chema ”Get high…cu Mihai”. Se difuza la statia mea de radio imaginara. Radio Zet Baia Mare. Radioul asta nu l-a ascultat nimeni niciodata. N-a fost inclus in nici un Studiu National de Audienta Radio. Dar copilul ala, pe care il tin in grotele ego-ului de acum, era mai fericit decat omul de astazi, care nu stie sa se bucure.

Pana si la intrebarea ”De ce fac asta?” imi raspund prin soli. Paler mi-a luminat intr-o zi misterul expunerii mele: ”Literatura a fost pentru mine o defulare, de fapt. Ca orice introvertit am fost mereu urmarit de blestemul asta al singuratatii, al incapacitatii de a comunica in mod normal cu ceilalti.”

Singurul gest pe care il voi face azi, la aflarea vestii, este sa-mi multumesc copilul sinelui. Voi sterge de praf casetele Racks si voi asculta toata ziua Radio Zet Baia Mare. Nu vreau sa pierd emisiunea ”Get high…cu Mihai”. Atat. In rest, am mult mai mult de invatat de la pustiulica tuns cu oala decat are el de la mine.

In parcare, pe o alee din Salajan, imediat cum faci dreapta dupa Sectia 13 de Politie, micii isi prajesc pantecul pe gratar. Puya, care isi lanseaza albumul in fata blocului sau, taie fumul gros cu o miscare larga a mainii drepte: ‘’Tre’ sa vina si fratele nostru, Marian Crisan! Omu’ e meserie rau! Ne-a facut cele mai tari videoclipuri. Sarbatorim si trofeul lui de la Cannes. Pentru el am adus pastrama!’’

Seara, in platou la Antena 2, Tudor Chirila intrerupe numaratoarea inversa din urechile mele. Pana la tipatul de live al producatoarei mele, apuca sa-mi spuna esentialul: ‘’Bai, tu stii ca la Bed For Love am filmat cu Marian Crisan? E genial regizorul!’’

Dimineata. A doua zi. La doua strazi de casa mea, o batrana isi intinde zarzavaturile pe trotuar. Le aseaza in ordine pe o coala de ziar. Ramane un titlu la vedere: ‘’Oana Zavoranu spune ca Marian Crisan e un zero barat!’’ Incerc sa citesc mai departe dar o legatura de patrunjel intrerupe povestea: ‘’Vedeta s-a suparat ca regizorul care a castigat Palme D’Or-ul pentru scurtmetraj nu i-a bagat motanul in…..’’

Sunt cele trei secvente ale scurtmetrajului meu. O comedie neagra despre autismul unor personaje care ne populeaza ecranele. Sau unde poate duce dragostea pasionala pentru cotoroaba ta de companie. Ma intreb ce curs ar fi luat legile fizicii daca marul din gradina lui Newton ar fi cazut in crestetul catelului sau, Diamond, si nu in teasta omului de stiinta? Fara tagada, batranul Isaac ar fi taiat furios pomul de dragul animalutului, iar legea gravitatiei n-ar fi fost enuntata nici pana in ziua de azi.

Stiti ce s-ar fi intamplat daca Pavlov, bunaoara, ar fi avut sufletul bun al Oanei Zavoranu? ‘’Efectul Pavlov’’ ar fi fost cu totul altul. Dupa moartea cainelui sau, savantul ar fi continuat sa-i duca de mancare.

Un necuvantator poate schimba profund ratiunea stapanului. Pentru Oana Zavoranu un regizor premiat la Cannes este egal lui ‘’’zero barat’’. O inteleg. Ea isi da cu parerea de la ‘’minus infinit’’.

Tot mai des, la cursuri, traininguri, concursuri, interviuri, în formulare şi-n pagini virtuale de tot felul găsesc cerinţa de a spune sau scrie ceva despre propria-ţi persoană. Să te prezinţi oricui ar sta înaintea ta în câteva cuvinte care să surprindă esenţa felului în care eşti şi-a motivului pentru care eşti aşa.
Să te vinzi ambalat într-o imagine care să rezoneze cu ce ar vrea alţii să vadă în tine, sau din contră, să te dezgoleşti de mister şi să te prezinţi cât mai uman şi mai umil posibil în faţa unor oameni pe care nu-i şti şi poate n-o să ajungi să-i cunoşti vreodată.
Să spui despre tine ce? Cum te cheamă, câţi ani ai şi care-i mâncarea ta preferată? În ce cartier stai, de ce îţi place mămăliga cu ketchup şi că ai 2 câini, iar pe unul îl cheamă Păpuşa? Că muzica te relaxează şi că hobby-ul tău secret e să dormi? Că îţi doreşti opusul păcii mondiale sau că în chintesenţa intrinsecă a ubicuităţii amorfizate eşti un ursuleţ trist de pluş?
Trebuie să-ţi alegi tare bine cuvintele, mai ales că doar un număr finit de caractere îţi stă la dispoziţie să te limitezi şi să te închizi de unul singur într-o descriere seacă, amuzată, ironică sau emonaută, spunând banalităţi sau chestii total aberante menite să te particularizeze într-un univers de oameni unici şi speciali.
Asta cu “descrie-te în câteva cuvinte” e ca şi întrebarea aia stresantă despre “ce faci?”, (la care cel mai la îndemână răspuns mi s-a părut mereu a fi “respir”) şi care de cele mai multe ori te face să o întorci mârlăneşte celui care ţi-a adresat-o mai mult ca să-i testezi abilitatea de-a jongla cu stupizenii decât de a te interesa de soarta lui tristă. Şi nu ştiu cum se face dar interlocutorul întotdeauna găseşte răspunsuri mai inspirate decât tine la prea simpatica întrebare, de cele mai multe ori constând într-o mică povestioară despre problemele superficiale din viaţa de care nu s-a plictisit încă să se plângă.
Or fi cuvintele prea sărace în imagini sau prea ambigue în sensuri, prea darnice în înţelesuri şi prea largi la pungă atunci când e vorba de lăsat interpretări? Nu mi-e prea clar, cert e că nimic din ce-aş spune nu mă defineşte complet şi cam tot din ce-aş scrie ar fi incomplet. Asa că nu pot să spun decât că .. Eu sunt Ligia. Ce faci?

Mi-au mai ramas cateva ore de sihastrie. Ligia e primul ”lucru” pe care l-as lua pe o insula pustie.

La ora 9.00 voi posta primul ei articol pe Viata si Acordeoane. Pana atunci dati o fuga si priviti-o in oglinda din budoarul ei.