E o premiera in viata mea si a lui Daniel. Dimineata DeMenta reuseste, dupa 4 ani, sa fie numarul 1 la toate categoriile. Bucuresti, Urban, National.

Un introvertit, asa cum sunt eu, nu stie sa traiasca bucuria. Eu ma las trait. Insa, chiuie de fericire copilul din mine. Un licean, cu freza castron, a la Lacatus, care acum 10 ani isi inregistra pe combina Panasonic emisiunile realizate, prezentate si produse de el in camera lui din apartamentul parintilor.

Copilul din omul asta mare, trist si dosnic urla sa va spun in premiera ca programul pe care-l arhivam pe casetele Racks se chema ”Get high…cu Mihai”. Se difuza la statia mea de radio imaginara. Radio Zet Baia Mare. Radioul asta nu l-a ascultat nimeni niciodata. N-a fost inclus in nici un Studiu National de Audienta Radio. Dar copilul ala, pe care il tin in grotele ego-ului de acum, era mai fericit decat omul de astazi, care nu stie sa se bucure.

Pana si la intrebarea ”De ce fac asta?” imi raspund prin soli. Paler mi-a luminat intr-o zi misterul expunerii mele: ”Literatura a fost pentru mine o defulare, de fapt. Ca orice introvertit am fost mereu urmarit de blestemul asta al singuratatii, al incapacitatii de a comunica in mod normal cu ceilalti.”

Singurul gest pe care il voi face azi, la aflarea vestii, este sa-mi multumesc copilul sinelui. Voi sterge de praf casetele Racks si voi asculta toata ziua Radio Zet Baia Mare. Nu vreau sa pierd emisiunea ”Get high…cu Mihai”. Atat. In rest, am mult mai mult de invatat de la pustiulica tuns cu oala decat are el de la mine.

In parcare, pe o alee din Salajan, imediat cum faci dreapta dupa Sectia 13 de Politie, micii isi prajesc pantecul pe gratar. Puya, care isi lanseaza albumul in fata blocului sau, taie fumul gros cu o miscare larga a mainii drepte: ‘’Tre’ sa vina si fratele nostru, Marian Crisan! Omu’ e meserie rau! Ne-a facut cele mai tari videoclipuri. Sarbatorim si trofeul lui de la Cannes. Pentru el am adus pastrama!’’

Seara, in platou la Antena 2, Tudor Chirila intrerupe numaratoarea inversa din urechile mele. Pana la tipatul de live al producatoarei mele, apuca sa-mi spuna esentialul: ‘’Bai, tu stii ca la Bed For Love am filmat cu Marian Crisan? E genial regizorul!’’

Dimineata. A doua zi. La doua strazi de casa mea, o batrana isi intinde zarzavaturile pe trotuar. Le aseaza in ordine pe o coala de ziar. Ramane un titlu la vedere: ‘’Oana Zavoranu spune ca Marian Crisan e un zero barat!’’ Incerc sa citesc mai departe dar o legatura de patrunjel intrerupe povestea: ‘’Vedeta s-a suparat ca regizorul care a castigat Palme D’Or-ul pentru scurtmetraj nu i-a bagat motanul in…..’’

Sunt cele trei secvente ale scurtmetrajului meu. O comedie neagra despre autismul unor personaje care ne populeaza ecranele. Sau unde poate duce dragostea pasionala pentru cotoroaba ta de companie. Ma intreb ce curs ar fi luat legile fizicii daca marul din gradina lui Newton ar fi cazut in crestetul catelului sau, Diamond, si nu in teasta omului de stiinta? Fara tagada, batranul Isaac ar fi taiat furios pomul de dragul animalutului, iar legea gravitatiei n-ar fi fost enuntata nici pana in ziua de azi.

Stiti ce s-ar fi intamplat daca Pavlov, bunaoara, ar fi avut sufletul bun al Oanei Zavoranu? ‘’Efectul Pavlov’’ ar fi fost cu totul altul. Dupa moartea cainelui sau, savantul ar fi continuat sa-i duca de mancare.

Un necuvantator poate schimba profund ratiunea stapanului. Pentru Oana Zavoranu un regizor premiat la Cannes este egal lui ‘’’zero barat’’. O inteleg. Ea isi da cu parerea de la ‘’minus infinit’’.

Tot mai des, la cursuri, traininguri, concursuri, interviuri, în formulare şi-n pagini virtuale de tot felul găsesc cerinţa de a spune sau scrie ceva despre propria-ţi persoană. Să te prezinţi oricui ar sta înaintea ta în câteva cuvinte care să surprindă esenţa felului în care eşti şi-a motivului pentru care eşti aşa.
Să te vinzi ambalat într-o imagine care să rezoneze cu ce ar vrea alţii să vadă în tine, sau din contră, să te dezgoleşti de mister şi să te prezinţi cât mai uman şi mai umil posibil în faţa unor oameni pe care nu-i şti şi poate n-o să ajungi să-i cunoşti vreodată.
Să spui despre tine ce? Cum te cheamă, câţi ani ai şi care-i mâncarea ta preferată? În ce cartier stai, de ce îţi place mămăliga cu ketchup şi că ai 2 câini, iar pe unul îl cheamă Păpuşa? Că muzica te relaxează şi că hobby-ul tău secret e să dormi? Că îţi doreşti opusul păcii mondiale sau că în chintesenţa intrinsecă a ubicuităţii amorfizate eşti un ursuleţ trist de pluş?
Trebuie să-ţi alegi tare bine cuvintele, mai ales că doar un număr finit de caractere îţi stă la dispoziţie să te limitezi şi să te închizi de unul singur într-o descriere seacă, amuzată, ironică sau emonaută, spunând banalităţi sau chestii total aberante menite să te particularizeze într-un univers de oameni unici şi speciali.
Asta cu “descrie-te în câteva cuvinte” e ca şi întrebarea aia stresantă despre “ce faci?”, (la care cel mai la îndemână răspuns mi s-a părut mereu a fi “respir”) şi care de cele mai multe ori te face să o întorci mârlăneşte celui care ţi-a adresat-o mai mult ca să-i testezi abilitatea de-a jongla cu stupizenii decât de a te interesa de soarta lui tristă. Şi nu ştiu cum se face dar interlocutorul întotdeauna găseşte răspunsuri mai inspirate decât tine la prea simpatica întrebare, de cele mai multe ori constând într-o mică povestioară despre problemele superficiale din viaţa de care nu s-a plictisit încă să se plângă.
Or fi cuvintele prea sărace în imagini sau prea ambigue în sensuri, prea darnice în înţelesuri şi prea largi la pungă atunci când e vorba de lăsat interpretări? Nu mi-e prea clar, cert e că nimic din ce-aş spune nu mă defineşte complet şi cam tot din ce-aş scrie ar fi incomplet. Asa că nu pot să spun decât că .. Eu sunt Ligia. Ce faci?

Mi-au mai ramas cateva ore de sihastrie. Ligia e primul ”lucru” pe care l-as lua pe o insula pustie.

La ora 9.00 voi posta primul ei articol pe Viata si Acordeoane. Pana atunci dati o fuga si priviti-o in oglinda din budoarul ei.

Ieri. Sau alaltaieri. Pranz tihnit la Isoletta, pe malul Herastraului. Corect ar fi: pe mall-ul Herastraului. Dar tin la locul asta pentru ca iesi cu cu vreo 20 de euro mai ieftin daca mananci fructe de mare in Herastrau decat cu un bilet de avion Bucuresti-Paris, unde le inhati din vitrinele de pe strada. Calcul evreiesc.

Nici o sansa la un loc pe terasa. Mai degraba prinzi rezervare la un interviu cu Dalai Lama decat o masa buna pe Insulita. Ma asez inauntru, pionereste, la o masa aflata la o rigla distanta de cea din dreapta si un echer departare de cea din stanga. Imi comand salata de fructe de mare – cea mai buna din Bucuresti – si pestele spada de dupa.

Imi uitasem dopurile de urechi acasa, Ipod nu folosesc in spatii publice, deci de la vecini aud pana si cum se umezeste varful limbii intre propozitii. Ea, genul care nu rateaza nici un vernisaj de pictura, desi acasa are panze cumparate de la raionul Decoratiuni din Mobexpert. Imbracata cu o fusta inflorata, tip matura, o camasa oranj, fara maneci si cu o oja visinie roasa pana la jumatatea unghiilor. Vorbeste tare, cand in engleza, cand in franceza. Clar, genul boem, care o arde cosmopolit. El, mai in varsta cu vreo 20 de ani decat ea, indescifrabil. Jeansi clasici, a la tata Levi, bocanci de escalada montana, curea de costum, camasa eleganta, cu maneca scurta si balene la guler. Isi tine telefonul Zapp intr-o husa prinsa la cingatoare.

Incep sa le prind cuvintele din zbor cand ea rosteste: ’’Then she moved to France…Apoi s-a mutat in Franta!’’ Continua: ’’ The fish is quite good…Pestele e chiar bun!’’ Wtf? Sunt la restaurant in Herastrau, nu la un summit transatlantic sa o aud pe traducatoare in casca. Dar fata nu se lasa: ’’Can we pay with VISA?….Putem plati cu cardul?’’ El ii sorbe fiecare cuvant graseiat. Si repeta fiecare cuvant pe care nu-l stapaneste atat de bine. ’’Sweet! Dulce!’’ ’’Nu, darling, suite! Apartament, ok?!’’

Se ridica de la masa si el ma observa cu coada ochiului. Batranul invatacel se intoarce spre mine si ma fixeaza vreo 10 secunde. Apoi ma serveste din nou cu ceafa lui groasa si ii spune la ureche ’’cosmopolitancei’’: ’’Uite-l pe bou’ ala de la televizor!’’ Astept, nu traduce nimeni si imi asum eu: ’’Excuse me, sir! I am the ox from the TV!’’

Am trait varianta premium-end a povestii de la birtul oltenesc. N-ai cu cine, ma! N-ai cu cine! Ce vrei, ba! Niste tarani!

….pentru scurtmetraj. Sau poate imi place prea mult noul cantec Suie Paparude. Oricum, o poveste simpla, spusa frumos. Asa cum ii place lui ego. Cu zambetul pe buze!

Muncesti din greu ani de zile ca sa ajungi cunoscut, iar cand ti-ai implinit visul porti ochelari de soare ca sa nu te mai recunoasca lumea. Asta e paradoxul celebritatii.

In acea dupa-masa Andrei purta ochelari fumurii si n-avea chef sa fie popular. Nu e genul de celebritate care iese la restaurant, in Dorobanti, ca sa se imbaieze cu multimile. A mancat acolo pentru ca era aproape de casa. Daca locuiesti in acel ‘’Ground Zero’’ al Capitalei nici macar nu ai nevoie de sistem de alarma sau firma de paza pentru ca acolo casele sunt monitorizate 24 din 24 de echipajele paparazzi.

Odata pozat in carciuma (asta nu mai e demult un subiect tare pentru un filaj de presa), Andrei a fost ‘’predat’’ unei alte monstruoase institutii a statului de drept: Politia. Care il opreste pe ‘’domnu’ Gheorghe’’ pentru imipietatea geamurilor fumurii, il toaca marunt vreo 40 de minute si apoi il lichideaza cu etilotestul.

Bulgarele se rostogoleste. Andrei ajunge pe mana board-ului director de la Realitatea. Care cu o ferocitate de spartan isi suspenda angajatul printr-un SMS sec, fara sa-i ceara impricinatului nici o explicatie. Titanii presei de calitate din Romania n-au avut nici un dubiu: Andrei a scuipat politistul. Degeaga a venit, la cateva ore distanta, comunicatul Politiei care spunea ca omul de televiziune n-a comis un asemenea ultraj.

Andrei Gheorghe nu este victima propriului sau caz. In clipa in care insisi tartorii unei televiziuni serioase, intaii deontologi ai natiunii, au ingenuncheat in fata unori imagini de tabloid, in Romania s-a inregistrat decesul presei tip quality. Papparazzi au invins regula celor trei surse. Evidenta s-a smerit in fata aparentei.

Repetati traseul ‘’celor trei maini’’ prin care a trecut Andrei Gheorghe. Veti avea imaginea primelor trei puteri in stat carora trebuie sa li se supuna un om. Papparazzi, Politia si Meschinaria.

A fost rapita Columbeanca? E adevarat ca mustaciosul a pus camere de supraveghere in fata casei din Paris de frica sa nu fie rapiti odorul Ion Ion si indoielnica lui Ileana? De ce a declarat pe prima pagina Bahmuteanca ‘’Mi-e frica sa nu-mi fie rapit bebelusul’’? Dar oare Brangelinii Romaniei, Stefan si Andreea, de teama cui si-au fortificat Cetatea de Scaun din cartierul Tei?

Primele pagini ale ziarelor seamana izbitor cu stirile de deschidere ale jurnalelor de actualitati de la Radio Erevan. ‘’Astazi s-a petrecut un accident groaznic. O furnica a lovit cu bicicleta un elefant care trecea regulamentar pe zebra.’’

In ultima saptamana am citit vreo cinci articole despre vedete romanesti care vorbesc de rapire cu detasarea unui manipulant de la morga despre un cadavru pe masa de disectie. Bunaoara, pe ecranul tabloid puteam citi acum cateva zile: ‘’Monica, la un pas de a fi rapita!’’ Iertati-ma, draga mea Regina-de-Gaura-Cheii, supusul dumneavoastra va intreaba: ‘’E un ordin sau o dorinta!’’ Daca-i ordin, se executa cu placere. Daca-i dorinta, putem incepe negocierile!

Fobia de stil nou a personajelor din showbiz-ul romanesc imi aduce aminte de un episod din Jackass in care Brad Pitt si-a inscenat propria rapire. Diferenta e ca ai nostri se iau prea in serios. Stirile cu rapiri inchipuite nu tin de cazuistica fobiei, ci de patologia megalomaniei.

Daca esti vedeta in Romania, de dragul altarului public, faci din tantar armasar. De fapt, singura fiinta care a fost rapita in Romania este tantarul. Ala care sta de obicei pe lungul nasului.

…ascult muzica valurilor de la Brazzaville. Doneaza-ti urmatoarele 3 minute. Pentru Bosphorus. Cantecul si vorbele:

Si gandeste-te bine ce muzica ai pe acasa, suna-ti prietenii si fa-mi si mie rost de un C.D. cu Brazzavile. Le caut muzica de doua luni si nu o gasesc nicaieri. Iar C.D. playerul masinii mele plange deja de nerabdare sa o cante.

Inchid seria de postari legate de Olimpiadele Comunicarii 2008, cu un carlig catre galeria foto de la festiviatatea de premiere de la Palatul Parlamentului. Si cu un manunchi de filmulete pe care le-am realizat pentru debutul fiecarei probe din gala.

Vedeti aici de ce nu e bine sa te joci cu blogoreea.

Cercetati mai jos ”ce bea baietii” si de ce nu ar avea succes Tuborg plata cu lamaie:

Si sa vorbim putin despre cat investesc florarii si pietarii in C.S.R.:

Vedeti toate clipurile la Dragos Tuta.