Mi-am baut cafeaua intr-o schita a Romaniei. Benzinaria de la intrarea pe Valea Oltului, cum vii dinspre Ramnicu Valcea si lasi in dreapta Manastirea Cozia, e tara in miniatura. E dispusa strategic, la intretaiere de drumuri, exact cum pe vremuri se stabilea asezamantul hanurilor pentru drumeti. E locul unde se termina Regatul si unde incepi sa simti boarea Ardealului.

N-ai cum sa nu opresti acolo. Daca drumul te poarta inspre fostul Imperiu, adastezi in benzinarie ca sa-ti tragi sufletul si sa-ti limpezesti mintea inainte de a te lua in piept cu virajele de pe Valea Oltului. Daca vii dinspre Sibiu cu treburi la ses, te potolesti la un capuccino cu scortisoara dupa cei optzecisiceva de kilometri de depasit tiruri poloneze, dubite cu marfa si Aro-uri cu purcelusi de lapte in remorca.

Iti spuneam ca aici, in benzinaria asezata intre doua manastiri, Cozia si Turnu, se calculeaza media aritmetica a Romaniei. Faptul ca e strajuita de doua lacasuri de cult e singura umbra a evlaviei. In rest, noi si pacatele noastre.

Suntem o tara cu mese putine, unde comanda vine greoi, iar nota de plata trebuie sa o ceri de doua ori pana sa ti-o aduca. Pe terasa, cu belle view la Olt, un directoras bugetar imparte un sandvis cu salam de Sibiu cu soferul institutiei. Cu stanga tine telefonul la ureche si ii explica sotiei ca desi trebuia sa ajunga miercuri acasa a mai fost retinut pana vineri in Bucuresti, cu treburi pe la minister. Mana dreapta o flutura prin aer ca sa-i vada lumea Rolexul cu bratara aurie, fake procurat din China la 10 euro bucata, in timpul unei delegatii guvernamentale. Inauntru, la mese, se vorbeste cu gura plina, se mananca orice, inclusiv cartofi prajiti, cu paine, se injura tiristi si camionagii, se suna iubite, sotii si mame. In fata barului, plozi intepeniti pe bancheta din spate isi dezmortesc oasele improvizand jocuri galagioase. La cativa metri mai incolo, o casiera foarte vocala ridica octavele la un client care venise cu talonul completat pentru a-si ridica mingea de fotbal, premiu la promotie: ”Mata nu intelegi ca ni s-au terminat mingile? Stau sa-ti caut tie mingi, tu nu vezi ca in spatele tau s-a facut coada pana la usa de la intrare?” La toalete, acolo unde pana si regii isi gasesc tinha, nu se tipa, doar se zumzaie. La baieti, intra cate trei o data, merge repede. La fete, ca intotdeauna, e coada de trei-patru persoane. Afara, in parcarea din fata pompelor, un Logan rosu claxoneaza lung, ca de inmormantare, un Q7 alb care a parcat oblic, boiereste, pe doua locuri marcate.

Mi-am amagit foamea, mi-am potolit si celelalte nevoi de la baza piramidei, si parca inainte de a ma infige in pedala mi-as mai fi luat un ”coffee to go”. Ma asez la a patra coada din istoria ultimului meu sfert de ora. Ii vine randul la comanda unei doamne purii, cu ochelari de soare si coafura permanent. ”Domnisoara, ti prego, doi expreso! Aaaa, sorry, due expresii!!!” Parasesc coada, ma asez in tronul meu, mi-l potrivesc pe Chilian in difuzoare, imi pisc acceleratia si ma intorc in tara mea.

Romanii rateaza prea des, singuri, fata-n fata cu destinul. Ne dorim de aproape doua decenii grabnica mantuire de comunism, dar ratam fiecare ocazie cu gratie si talent, stiind ca urmatoarea secunda ne va aduce o sansa si mai mare. Dupa bunul obicei romanesc, lasam chiar si izbavirea de o epoca trista in plata Domnului. Ratam si ramanem doar cu regretul: ’’Atunci era momentul…”

In 1992 era momentul. L-am avut in fata noastra pe Mesia vremurilor, Michael Jackson. Am lesinat la picioarele lui, un stadion intreg i-a racnit numele fortandu-ne la maxim corzile vocale, am dat de veste Planetei ca poporul asta nu traieste cocotat in cocotieri. Michael a plecat si noi l-am ales inca o data pe Iliescu.

Am mai strigat ’’Ispasire!!!’’ in seara lui 11 iunie 1999, cantand cat ne tineau plamanii ’’Nothing else matters’’ cu Metallica, pe National. Aveam atunci atat de multa forta de a rupe definitiv lanturile care ne legau de trecut incat nici n-ai fi zis ca, mai devreme cu cinci luni, in ianuarie ’99 noi dadeam inca lupte civile cu gherilele lui Cozma, la Costesti. A plecat Metallica, precum o briza calduta de vara, si noi ne-am plans in continuare damnarea. Mantuirea noastra era carevasazica sublima, dar lipsea cu desavarsire. Nu noi eram vinovati ca tipatul nu era urmat de fapte, ci, vezi doamne Ei, care ne lasa sa strigam in pustiu. Vorba unui clasic, problema acestei tari e ca exista prea multi oameni care spun ’’problema acestei tari…’’

Nu numai ca nu am invatat nimic de la Metallica, dar in anii ce-au urmat am nascocit din propriile noastre bube personaje strambe si hade, cum ar fi Becali. Si, totusi, destinul ne-a mai dat o sansa. In 2007 am anuntat din nou in megafoane ruperea jugului comunist: Rolling Stones cantau pe Lia Manoliu. Au fost acolo, in acel cazan care fierbea la 45 de grade celsius, batrani carora varsta le permitea sa se traga de sireturi cu Mick Jagger, laolalta cu pustimea emo cu conturi pe hi5, au fost corporatistii crescuti in taberele de la Navodari si decreteii care conduc Romania din Outlook, Excel si Powerpoint. Eram toti acolo, in cazan, dar am ratat iar, la mustata, mantuirea cand am realizat ce ne desparte de civilizatie: organizatorii au ramas in toiul concertului fara apa. Iar cand ti-e sete parca si pofta de a ucide comunismul ti se taie.

In zadar cred unii ca Summitul NATO a fost ocazia sa ne despartim definitiv de ce-am trait. Modul in care l-am organizat n-a dovedit decat ca inca facem parte din trecut. De la politistii care tremurau de frica in intersectii pana la aroganta cu care au fost tratati soferii din Bucuresti in perioada repetitiilor. Mi-e ciuda s-o spun. Insa adevaratul summit al integrarii noastre l-am ratat. Era in seara aceea in care, deshidratati, il priveam gura casca pe Mick Jagger cum zburda ca un adolescent pe scena. Dar nu-i bai! Mai e o sansa pentru noi. Promitem solemn sa inchidem socotelile cu trecutul in seara cand o sa cante doar pentru noi U2. ’’Hello, hello/ I’m at a place called Vertigo!’’

Cafeaua nu se bea. Se contempleaza. Nu o sorbi, pe graba, in picioare. Iti gasesti pozitia comoda in scaun, tii ceasca in palme, sufli alizee peste spuma de lapte, creezi vertijuri in care sa-ti ineci gandurile negre. Mi-a aratat intr-o dimineata de sambata cum sa iubesti cafeaua. Cum sa prelungesti momentul de voluptate, asortand-o croissantului cu migdale. Si tot de la el stiu sa-mi iau intotdeauna la mine o revista sau o carte la cafea. M-am intrebat dintotdeauna de el spune ‘’Hai sa stam la o cafea!’’, in loc de ‘’Hai sa bem o cafea!’’. Acum stiu, cafeaua nu e o actiune. Cafeaua e stare. Drogul negru e subiectul, nu predicatul.

Asta m-a invatat el. Sa-mi incetez existenta de verb. Mi-a aratat frumusetea subiectului intr-o propozitie. Sa nu mai strig la vreme rea ‘’Ploua!’’, ci simplu ‘’Ploaie.’’ Sa nu exclam, doar sa pun punct. O sa va nenorocesc cu repetitiile. Dar ‘’Ploua!’’ este apasare. ‘’Ploaie.’’ este deja o stare de care am invatat sa ne bucuram impreuna, ascunsi in camere de hotel, cufundati in muzica noastra ascultata pe sosea, ferecati in bistrouri, unde alegem mereu o masa la fereastra si ne ascundem dupa perdeua de stropi.

La fel, ‘’Zambeste!’’ a devenit ‘’Zambet.’’ Am renuntat la verbe pentru ca de cand a aparut el am invatat sa nu ma grabesc nicaieri. Am devenit femeia pe care o bucura substantivele: asternut, pleoape, buze, coapse, miros, respiratie, placere. Vezi?!? V-am descris viata nostra doar din substantive. Abia acum stiu ca invers e imposibil. Un substantiv nu-l poti descrie printr-un sirag de verbe. N-o sa-i multumesc pentru ca si-o va lua in cap, insa de cand a aparut el mi-am dat seama ca sensul in care alergam eu singura, ca o nebuna, era de fapt contrasensul.

E profesorul meu de viata simpla. Am aflat de la el cum sa-ti desenezi trairile in tuse putine. Am incetat sa-mi gandesc trecerea in somptuozitati baroce. Acum, privindu-ma in oglinda, vad un crochiu incropit de un artist de pe malul Senei. Nu-mi mai complic viata cu locutiuni. O camasa barbateasca alba, de in, pusa pe trupul meu firav de femeie are efectul celui mai migalos make up. O dimineata in care pasesc cu talpila goale, infofolita in halatul de baie si ciufulita dupa somn, pe terasa pensiunii unde isi fumeaza el tigara valoreaza cat o cina romantica de trei stele Michelin, in golf, la El Bulli. Inca o chestie pe care n-o stiam despre mine pana sa apara el. Am glezne frumoase, asa mi-a spus. Si prefera sa-mi las mereu la vedere degetele de la picioare decat sa le maschez in Jimmy Choo.

Inchei aici. Pentru ca in articolul asta de 2000 de semne am folosit mai multe verbe decat in cei trei ani petrecuti alaturi de el. Iar iubirea noastra nu-i decat un substantiv comun. Si, totusi, atat de rar.

O sa fug. Orasul miroase a zambila, a dat coltul ierbii, magnoliul e in standby, nu mai am niciun motiv sa stau. Vreau sa manii Timpul si sa sfintesc Soarele. Oricum, afla ca Soarele nu s-a avut nicicand pe bune cu Timpul. Curgerea Lui ne-a tinut mereu departe, la ani lumina, de Astru.

Plec fara sa-mi iau bagaje. Doar cu ce am pe mine o sa-mi incalec caii, o sa-mi stabilesc cuplul ideal la 4000 de rotatii pe minut. O sa-i dau blana pe Bucuresti-Pitesti, o sa mestec in mamaliga pe Valea Oltului si-o sa tensionez prima oara pedala de frana abia pe la Cisnadie. Acolo ma asteapta cafeaua din gradina de la Apfelhaus si-un ciobanesc mioritic, jandarmul prispei, sa-l smotocesc. Nu-mi pregatiti asternuturile, azi vreau sa dorm trantit sub mar. Iar cand ma trezesc sa ma urc in varful lui, acolo unde e semnal, si sa va sun. Voi sa fiti in meetingurile voastre plicticoase din carcerele patrate cu plasma, proiector si flipchart, eu sa va va dau strategiile peste cap: ‘’Bai, puscariasilor, a inmugurit marul. Asa, de capul lui. Anul asta ati uitat sa-l briefuiti!’’ Dupa mintea voastra marul ar trebui sa aiba fluorescente doar pe crengile orientate catre Soseaua Principala, este total antibusiness sa cheltuim resurse si pentru cracile din spate care oricum nu aduna GRP-uri fiind aplecate catre fatada pensiunii.

Hai, pa, tre’ sa inchid, mi-a venit supa de pui la ceaun. Rup o brandusa din gradina si o invart in palma cum faceti voi cu memory stick-ul cand CEO-ul stramba din nas la Powerpoint-urile voastre de 80 de slide-uri la care ati muncit atatea zile si atatea nopti incat n-ati avut timp sa vedeti ca a inflorit salcamul de sub fereastra. Sunt in treapta a patra deja si serpuiesc lenes prin padure, scot bass-ul si-l las pe Leonard Cohen sa-mi ingane ‘’Alexandra Leaving’’. Vreo trei raze de soare insinuate printre crengi imi vaneaza irisii, fac balet pe sosea, alerg mai mult pe contrasens ca nu cumva sa strivesc sub roti umbra copacilor care se tolaneste pe banda mea.

Merg linistit, cu ochii inchisi, pe contrasens pentru ca stiu sigur ca voi n-aveti cum sa apareti de dupa curba stransa. Voi sunteti acolo si va luptati cu boala. Eu iubesc fugind. De aia-i fuga sanatoasa.

Habar n-ai sa o mai saruti. Tu nu-ti dai seama ca de luni de zile doar ii umezesti varful buzelor, in timp ce cu un ochi te uiti la ceas, iar cu celalalt iti cauti pe noptiera cheile de la masina? Ai uitat cum e sa-i tii obrajii calzi in palma rece, sa-ti treci degetele ca un pieptene prin parul ei scarmanat dupa somn si sa o tragi violent la pieptul tau, intai sa geama scurt de durere, iar apoi sa-ti multumeasca icnit pentru placere. “Mi-era sete de tine. Dormi acum! Te trezesc eu!’’. Abia aici urmeaza scena in care trebuie sa tragi usa dupa tine.

Dimineata, cand pleci, tu nu o mai lasi sa doarma o ora. Pur si simplu, trantesti usa si o uiti inauntru. Ca un .xls de importanta capitala, pe care in loc sa-l tragi in bara, il inchizi miseleste.

Ai inceput sa urasti SMS-urile. Si telefoanele la ore fixe. Si buzz-urile de pe mess. Si mail-urile goale. Ai descoperit existenta monosilabica. ‘’Miau!’’ e acum ‘”Da!’’. Ping-pong-ul cu mesaje de sub masa din meeting l-ai inlocuit cu un reply din templates: ‘’Sedinta’’. Va traiti departarea diurna intre ‘’brb’’, ‘’tesuneucandtermin’’ si ‘’haipacaepolitie’’.

Dar tie iti place de ‘’eul cel nou’’. Nu mai chinui serverele Google, incepandu-ti ziua cu mize mici. Razi de vechea ta versiune, cel care tasta in casuta de search ‘’statusuri pentru ea’’. Si te umfli precum un curcan cand iti amintesti cat ai evoluat. Acum citesti despre Kosovo pe Newsweek si cand nu intelegi background-ul fugi repede pana pe Wikipedia. Oricum, era penibil sa-i dedici zilnici statusuri unei singure persoane.

Esti mandru, insa, de relatia ta. Ai inceput-o dintr-o nebunie, ea niciodata nu trebuia sa fie a ta, ai crescut-o cu zambete si, in sfarsit, ai adus-o, rational, la maturitate. N-ai fost niciodata amantul perfect, dar esti cel mai bun organizer din lista de oferte. Stii ca florile se ofera pe 14, pe 1 si pe 8. Ai invatat ca sambata dimineata se aduce o tava la pat, duminica e frumos s-o plimbi de mana in Herastrau, concediul de vara se face pe sezlong, in Creta, si cel putin o data pe an e bine sa zburati pentru un weekend la Paris. O data pe luna e bine sa-i rabzi terapia prin shopping, carandu-i spasit sacosele prin mall. Cand vii din delegatie sau team building e mereu deschisa o benzinarie pe Valea Oltului, poti varia cadourile : ursuleti de plus, un set cu doua canute cu inimioare, trufe sau ciocolatele Merci.

Pentru tine linistea e sinonimul fericirii. Si ma mira un singur lucru. Pana acum nu te-a oprit nimeni pe strada sa te traga de maneca. ‘’Pssst! Va grabiti undeva? Ia vedeti, n-ati uitat ceva pe drum?’’

Fabrica de Amagire a concediat ieri inca trei mii de angajati. Dupa Craciunul cu cele mai scazute vanzari din istoria companiei, sezonul de Valentine’s Day a adus cu el dezastrul. Confruntandu-se cu serioase probleme de cash flow, Consiliul de Administratie a decis sa-i trimita acasa pe ultimii amploaiati ai liniilor de productie. Angajatii departamentului de marketing intrevad solutia salvatoare cu ocazia campaniei de vanzari dinaintea Pastelui, insa analistii pietei financiare sunt sceptici.

Inimioarele de plus zac in rafturile hipermarketurilor. Nimeni nu se mai atinge de ele. Prabusirea vanzarilor era previzibila. Tocmai de aceea directorul de strategie a propus anul acesta renuntarea la clasicele broderii de pe inimi. E primul an in care s-a renuntat la ‘’I Love You’’, cusut cu fir alb in plus. S-a trecut la un mesaj mult mai personal, considerat a avea efectul unui silver bullet pentru core target: ‘’UR THE 1 I L.O.V.E.’’, brodat cu un fir de doua ori mai gros, pe auriu. Bullshit! Prostii nu mai cumpara.

Papusile Oana Z, kinky pana mai ieri, au ramas pe stoc, cu tot cu upgrade-ul lor de Valentine’s, editia speciala ‘’only 4 lovers’’, Oana Z & PP – ii iei pe amandoi si-o platesti doar pe ea. Compilatia momentului, ‘’Duete de Dragobete pentru cele mai fidele fete’’, a vandut in luna februarie in reteaua Diverta mai putine unitati chiar si decat comeback discul surioarelor de la Bambi. Asta in conditiile in care C.D.-ul continea un feturing Cristina Rus cu Timbaland, un duet de exceptie Marcel Pavel & Beyonce, imaginea de pe coperta era o fotografie cu Andra si Maruta si, atentie, atasat albumului primeai gratuit un prezervativ mov ( culoare sezonului, ce naiba!) cu aroma de scortisoara, care intr-un studiu al departamentului de research a reiesit a fi ‘’the ultimate taste’’ in randul generatiei ym.

Aproape 95 la suta din clientii Fast Moving Consumer Goods au cerut stornarea facturilor pentru livrarile facute de catre Fabrica de Amagire. Pacat ca s-a ales praful de noutatea sezonului, asa numitul ‘’Cuplu de ingerasi sarutandu-se’’. O idee geniala a Head Of Design-ului, care nascocise ca in momentul sarutului ingerului sa i se aprinda ledurile rosii din buze, iar ingeritzei sa ii zboare un stol de fluturi prin stomac. Cumparatorii au primit cu durere-n cot si pana si margarina cu gust special pentru indragostiti. Baietii de la creatie ii gasisera un slogan chiar simpatic. ‘’Buna ca iubita ta. De uns pe paine.’’

In urma cutremurului din FMGC, actiunile Fabricii de Amagire au inregistrat la bursa o scadere de 200 la suta in doar doua saptamani. In ziua de 14 februarie, la inchiderea tranzactiilor, se asteapta ca actiunile corporatiei sa ajunga la cel mai scazut nivel din ultimii 30 de ani, ceea ce ar putea conduce la un adevarat crah bursier.

Inca se cauta vinovatii. Surse din cadrul Fabricii de Amagire precizeaza ca Valentine’s Day ar fi murit in biroul departamentului de marketing. Prognozele au fost bune, bugetele au fost bine calculate, strategic nu a gresit nimeni. Iubirea se vinde la pachet cu amagirea. Doar ca unul dintre executivii de la marketing a mutat in bulk fara sa deschida un email primit la finele anului trecut. ‘’Studii recente releva ca singuratatea e boala secolului.’’

Nu fi taran! Injura simplu. ‘’’Tu-ti ceapa si arpagicu tau astazi si maine!’’ sau ‘’Calca-te-ar trenu de Cluj sa te calce!’’ sunt nerecomandate. La Capitala lumea se grabeste, deci sudalma trebuie sa fie scurta si percutanta, din maxim doua cuvinte.

In Bucuresti, cand conflictul escaladeaza, nu se scuipa taraneste in barba. Ii scuipi parbrizul si dupa aia ii zici ce ai de zis.

In intersectiile semaforizate functioneaza urmatoarele prioritati. Prioritatea numerelor de Bucuresti fata de numerele de proivincie. Prioritatea Loganurilor galbene tunate fata de orice. Prioritatea numerelor de PH fata de orice, mai putin Loganuri galbene tunate. Prioritatea SUV-urilor fata de clase inferioare. Prioritatea coloanelor oficiale fata de ambulante.

Intrebari nerecomandate turistilor, aiuristilor, habarnistilor. ‘’Nu va suparati, cat aveti ceasul?’’ ‘’Stiti cumva ce autobuz ma duce in Militari?’’ ‘’Aveti cumva idee incotro e Gara de Nord?’’ Nu cunosti aceste coordonate, nu meriti sa ne respiri aerul orasului in care soarele rasare doar daca-l platesti.

Daca ai impresia ca exista ceva gratis in Bucuresti, nu vei primi nimic. Daca gasesti ceva ieftin, cumpara si-ti va parea rau. Daca platesti ceva scump, nu te astepta sa fie si bun, bucura-te ca ti-am zambit cand ti-am luat banii. Daca vrei sa cumperi ceva de lux, asteapta-te sa platesti dublu, in banii aia intra si un pictorial intr-o revista de paparazzi.

La carciuma. Cand ceri apa minerala nu te va intreba nimeni ‘’plata sau garbogazoasa?’’, iti vor aduce direct apa cu bule. Cand intrebi daca au cola, iti vor aduce Coca Cola. De parca Pepsi ar fi o bautura pe baza de braga, nu tot cola. Cand comanzi ciorba de burta, ospatarul te chestioneaza suplimentar: ‘’Sa fie cu ardei si smantanica?’’ Sau cumva la alte popoare ciorba de burta se serveste cu wasabi si sos de soia?

Sa nu cumva sa te bata gandul sa vizitezi muzee in setea ta neostoita de a-ti cunoaste orasul. Bucurestiul nu-i un oras pentru vilegiatura, deci are alergie la turisti. Muzeografele se vor uita chioras la tine, ca la un pierde-vara. Singura sansa de a vizita un muzeu din orasul tau este in grup organizat, cu clasa, inainte de varsta buletinului. Dupa care, adio!

Te-ai intrebat de ce tabloidele din Romania au titluri sensibil mai mari decat suratele din restul Europei civilizate? Pentru a-ti oferi tie, navetist matinal cu metroul, posibilitatea de a citi in diagonala ziarul pe care-l tine deschis vecinul de bancheta. In Bucuresti poti fi un om informat fara a da bani pe presa cotidiana. Asta, desigur, daca nu vrei sa joci la 7 Magic sau Clickmania.

In Bucuresti nu exista ‘’Da’’ sau ‘’Nu’’. Da este pretutindeni ‘’Mdeah!’’. Nu este universalmente ‘’Ntzzz!’’

Ghidul micului bucurestean. Mdeah! Superfluu titlu. Bucuresteanul este, prin definitie, mitic. Iar un mitic nu poate fi altfel decat mic.

Imi place mirosul epidermei de nou nascut, proaspat imbaiat, asezat pe masuta de infasat. Nu are nimic special, e sublim de banal, dar iti excita placut bulbul olfactiv de fiecare data cand tii o mogaldeata in brate. E imposibil sa nu iti placa mirosul asta, e unul din primele mirosuri din viata ta. L-ai simtit intaia oara in ziua aia, cand, arcuindu-te in asternuturile patutului din lemn, ai reusit sa iti duci degetul mare de la picior la gura.

Iubesc mirosul sanului de femeie. Si nu ii inteleg pe cei care vad ceva pervers in asta. Sa adulmeci un sfarc, sa-l musti hulpav cu buzele si sa-i dai dezlegare cand simti ca te sufoci – iata definitia maternitatii. Iar daca vrei sa stii de ce iti iubesti femeia, nu cauta raspunsuri in chimia feromonilor, in geografia fetei, in fizica trupurilor sau in volumetria bustului. Iubesti o femeie din cauza unui singur centimetru patrat. Pe harta femeii centimetrul asta patrat este situate exact la trei centinetri sub lobul urechii si la vreo cinci-sase centimetri mai la deal de clavicula. Pe suprafata asta liliputana e paradisul offshore al femeilor. Daca iti place mirosul de acolo, inseamna ca sigur o vei iubi. E centimetrul patrat unde se strang in buchet toate olfactiile unei femei. Aseaza-ti nasul acolo si creierul tau va asculta fiecare instrument al fiintei de langa tine, iar tie iti va trimite o singura informatie, impachetata sub forma de simfonie. Asta explica foarte bine de ce, mai degraba, o femeie iti da voie sa ii saruti buzele, dar isi lasa foarte greu gatul prada narilor tale iscoditoare.Acolo este parfumul suprem, Eau de Happiness.

Ador si mirosul erotic care se asterne deasupra buzelor dupa saruturile frantuzesti, umede si violente. As imbutelia, sacrificand astfel pe altarul consumerismului, si unda de parfum lasata de trecerea ploilor de vara peste iarba de la marginea padurii. Pana si asfaltul greu, matahalos si turbat miroase mai bine dupa ploaie.

Imi place mirosul de scortisoara in vinul fiert si de nuca in cozonacul cald. Imi place mirosul de cafea amestecat cu norii de fum de tigara buna, englezeasca. Mi-e dor sa adulmec mirosul de rasina, trantit la radacina unui brad. Imi place mirosul, deloc eco friendly, de rumegus. Dar nu orice fel de rumegus, trebuie ca lemnul sacrificat sa fie verde si de esenta tare. Imi place mirosul puternic, neslefuit din grajdul vitelor si din staulul cailor. Imi place mirosul pe care-l imprastie intr-o casa parchetul gros din lemn natur. Imi place mirosul pe care-l imprastie pe o strada cu vilisoare magnoliul inflorit si-mi place mirosul pe care-l imprastie intr-un oras florile de tei.

Sa fi fost orb si tot nu mi-ar fi parut rau. Farmecul lumii e dincolo de ceea ce vedem.

O rubrica la revista fara reactiile cititorilor ei seamana cu pestele pe bicicleta. Sunt multe care m-au gadilat pe sira spinarii. Saptamana asta va ofer doar cateva dintre randurile impletite de cei care nu doar au trecut pe aici, dar au si pasit cu talpile goale cautand cioburi de fericire. Balade vesele si triste despre Bucuresti:

’’Sunt bucuresteanca 100%. Bunici mei s-au nascut in Bucucuresti, se plimbau pe Calea Victoriei si cand erau mici se jucau in Cismigiu (iubitul meu Cismigiu, parcul in care chiuleam in zilele de primavara). Tot ce a mai ramas pentru familia mea (mai precis pentru mine, singura ramasa pe aici) sunt procese interminabile, in urma carora nu voi primi decat actiuni banale la un fond absurd… Cu ce ma ajuta asta??? Nu banii sunt cei de care am nevoie,ci de atmosfera pe care o gasesc cand deschid cutia cu pozele vechi… Acum parintii mei locuiesc intr-o cutie de chibrituri comunista, sunt tristi si des se plimba pe Calea Mosilor si sunt sigura ca in mintea lor o vad asa cum era in copilaria lor, cu oameni eleganti si case cochete, cu aerul de mic Paris, fara blocuri oribile si neaventi care etaleaza un prost gust uluitor.’’ (Alina)

’’Bucurestiul a ajuns pana acolo incat sa fie numit Micul Paris. Dumnezeule!!! Ce s-a intamplat atunci cu noi si cand? Un raspuns mai graitor decat as putea exprima eu: <> Ei bine…da, mon cher. Pacat…. mare pacat…. Si totusi, de la etajul 11, stau si vad mici relicve reprezentative pentru acea clipa. Asta ma face sa simt acea ”clipa de Mic Paris” undeva suspendata aici in fata ochilor mei. Si-mi mai aduc aminte si de cate un mic Bistro sau o cafenea in care ma pot regasi pe mine in atmosfera aia ingalbenita si prafuita. Recunosc, as vrea sa fiu omul care sunt azi, dar nu la etajul 11…’’ (Alexandra)

’’De fapt, tot Bucurestiul asta imbacsit e o povara a sufletelor vii. Nu merita absolut cu nimic sa te atasezi de el. E putred, oamenii sunt grotesti, iar viata de zi cu zi a devenit banala. Plecati cu totii din Bucuresti si sa nu va aduceti niciodata copii aici…’’(Silviu)

’’Autobuze, camioane sau autoturisme cu bordul incarcat ca o taraba de iarmaroc, unde stau si se leagana de-a valma brelocuri cu elefantei si pinguini, poze cu femei dezbracate, fanioane de la echipa Rapid, mileuri si stergare taranesti, abtzibilduri-reclama la prezervative, foi trase la xerox cu tarife si anunturi “nu tineti soferul de vorba”, scrumiere de sticla, flori de plastic, animalute de cauciuc si puf roz, pachete desfacute de biscuiti si chips-uri, margele si cruci atarnate de oglinda retrovizoare, icoane’’ (Int)

’’Nu sunt bucurestean si nici nu vreau sa fiu. Stau in Bucuresti de 1 an de zile. Am plecat spre un nou inceput si inca ma mai chinui. In vara ma plimbam pe Lipscani imaginandu-mi cum se miscau trasurile si ce zgomot scoteau caii pe piatra cubica. Parca pentru o clipa totul prinsese viata si eram acolo, imbracat in haine noi intr-o lume veche. Doamnele tineau intr-o mana umbrela nelipsita, dar cu cealalta mana se tineau de cate un domn mustacios cu joben si baston. Pentru o fractiune de secunda am vazut totul. Oameni fericiri intr-o o clipa de imaginatie.
Luminile s-au stins….noapte buna Bucuresti.’’ (Escu)

’’Orasule care te iubesc, ce-ai sa dai tu milioanelor de oameni care vin la tine ca la o cetate sfanta, ce miruri porti in mainile tale de noroi ca sa le mangai sufletele si sa ii intaresti? Oras al incercarii si neputintei, insula de liliac si matraguna…Orasul meu iubit si ticalos…de o ticalosie minuscula.’’ Asta ar fi predicat Arghezi daca azi s-ar fi plimbat cu bastonul prin Bucuresti si, la o inmanunchere de stradute, asezat la masa unui bistro imperialist, intre doua sorbituri de frapuccino ar fi rasfoit Sapte Seri si-ar fi visat la un pahar de braga.

Ii placea sa piarda ore inlantuite la Romana, pe treptele de la gura de metrou. Nu-i vorba, bugetul i-ar fi permis sa schimbe granitul rece cu un scaun de plastic, la Mac sau la KFC. Ar fi putut opri timpul din disolutie stand chiar deasupra, la Coloane. Ntzz! Lui ii placea pe scari, la iesirea din intestinele subterane ale orasului. Acolo era singurul loc de unde putea privi oamenii de sus. Nimeni nu-l baga in seama. Era doar un umanoid indoit la mijloc in unghi de nouazeci de grade.

Singura femeie din viata lui era vocea de la metrou: ’’Atentie! Se inchid usile! Urmeaza statia Piata Uniirii cu peronul…’’. In ciuda marketarii Metrorexului, de voce formala, el o simtea foarte personala. Deseori simtea un sublim debut de erectie cand femeia anunta sec ’’peronul pe partea dreapta’’. Alarmantul fenomen de incretire a scoartei jeansilor se termina doar cand, intre Tineretului si Unirii, se chinuia sa se depresurizeze fixand cu privirea cate o septuagenara cu coc si mustata.

Trecuse binisor hotarul primilor 20 de ani de viata, dar simtea ca se afla la varsta critica. Varsta critica a barbatului e mult mai devreme decat crezi. E acea falie temporala, cand esti prea barbat sa mai primesti bezele pe frunte si mangaieri pe crestet de la mama, dar inca prea necopt sa meriti o ingenunchere, un bazait de fermoar deschis si o palma de femeie stransa ferm, ca frunza unei plante carnivore, in jurul barbatiei tale.

Era sfinxul urban. Sterp si neatins de buze, glezne si sfarcuri. Era pustiul neudat de ploi. Ii era teama si de atingerile lui. Ajunsese la fobia de propriile-i mangaieri, crezand ca trupul sau e faurit din alt aluat decat al restului fiintelor care faceau slalom zilnic, ocolindu-l in graba. Stia ca o femeie e topita atunci cand cade in genunchi, in fata ta. Desi statea de luni de zile pe scari la metrou, nici macar accidental o femeie nu si-a impiedicat tocurile cui in trepte astfel incat, pravalita in poalele lui, sa aiba ocazia sa o repuna cu gentilete in echilibru. De parca pe fruntea lui cineva ar fi lipit un semn de circulatie: ’’Ocolire prin stanga’’.

Brusc a schimbat strategia. Avea impresia ca privindu-i de sus pe oameni, ii complexeaza. Si-a stabilit domiciliul flotant cateva trepte mai jos. Esec. Aici lumea nu-l mai privea in ochi. Toti se uitau peste el, devenise o galma, un munte meschin peste care norii cumulus nimbus trec fluierand. A facut pariu cu sine. In fiecare zi in care lumea refuza sa se uite in ochii lui tulburi, va mai cobori o treapta. A castigat pariul. Nimeni n-avea curajul sa aiba contact vizual cu el. Oricum, ar fi fost imposibil sa privesti doi ochi inlauntrul carora ai fi zarit doar un vertij, o involburare care te-ar fi luat prizonier si te-ar fi dus pana la fund.

In fiecare zi mai cobora, fara succes, o treapta. In dimineata aia le terminase pe toate. Urma sa se aseze pe peron. Stia ca aici va invinge. Se gandea ca e imposibil sa nu-l remarce Femeia Lui. Nu-l va mai sari sau ocoli. De pe peron pana sus,pe scari, oamenii apucau sa-si gaseasca alte ganduri si era firesc sa-l ignore. Aici, postat chiar in zona unde vagonul isi deschidea usile, n-aveau cum sa-l evite. Macar una din miile de furnici de subsol se va indragosti de el la prima vedere.

Seara si-a dat seama ca a gresit calculul. Asa ca si-a pregatit planul pentru a doua zi.A mers mai departe. A renuntat la peron si a coborat intre linii. Zorii zilei urmatoare l-au gasit acolo, jos, in sfarsit izbavit. A strigat: ’’Opriti Pamantul! Vreau sa cobor! Fericirea nu mai vine. Ma duc eu la ea.’’