Pentru ca s-a terminat era radiourilor care-si imprumutau numele din urmatoarele zone: buze, continente, ”varsta ascultatorilor nostri”, stari pozitive, Che Guevara. Iertati-ma, dar botezul unui radio nu-i un joc cu Tari, Orase, Munti, Ape…Banuiesc ca nici Yang si Filo nu jucau T.O.M.A.N.A.P cand si-au numit jucaria Yahoo! Nici Page si Brin nu s-au sfiit de conventii cand i-au zis masinariei lor Google.

ZU nu-i nici prescurtarea de la Zona Urbana, nu vine de la ‘’zurliu’’ si nu-i nici macar Zuzu la juma’ de litru. ZU e neterminat pentru ca nu vrem sa dam totul de-a gata, un brand la cheie, il lasam pe fiecare dintre ascultatori sa si-l construiasca singur, sa-l personalizeze dupa nevoile intime.

Tocmai pentru ca ZU nu-i previzibil, am putut sa mazgalim intrebarea ‘’Who is ZU?’’ pe pancarte plimbate prin oras, pe cearsafuri intinse pe balcoanele din marile intersectii…iar altii au preluat-o viral si au desenat-o pe zidurile triste ale orasului in forma de street art, sau cu frisca, pe trupurile incandescente ale iubitelor.

ZU nu e radio, desi il vei putea asculta din 29 septembrie pe 89 FM, in Bucuresti. ZU e vibratia strazii. Sprijina-te intr-o joi dimineata, pe la noua, de o coloana de la Romana. Il vei auzi. Diesel, injectie, claxon, sirena, scut de protectie lovind bordura, pornit de pe loc cu a doua, scartait de roti, frana violenta pe galben, sunetul de deschidere al Windows-ului, buzz-ul de pe mess, caraitul espressorului cand macina boabele, scrasnitul pietrei cand aprinde flacara brichetei, bazaitul scurt si ferm al copiatorului, ‘’Ce, ba, ti-a luat ma-ta bulevard!?’’, ‘’Honey, mi-am luat Hermes, ca Vuitton au toate!’’, ‘’Atentie, se-nchid usile!’’…

Let’s do the ZU! Viata e un ‘’perpetuum-zbarnaie’’.

Am fost la frizerie. Nu la salon, coafor, hairstilist. Nici macar la ”Igiena”. Pur si simplu, la F-R-I-Z-E-R-I-E. E greu de crezut. Pentru cei carora inca nu le-au mijit tuleii mustatii, ”Frizeria” era pana acum un deceniu si-un pic un nume generic pentru un intreg domeniu. Acum e doar o nisa a ditamai industriei de beauty. Asociatia ”Forfecutza Harnicutza”, sindicatul profesional al frizerilor, ar trebui sa dea in judecata statul roman pentru prejudiciile de imagine indurate pe timpul tranzitiei. Pana mai alaltaieri, frizerul a fost unul dintre cei mai respectati meseriasi ai oricarui cartier. Azi, frizerul e doar o veriga a lantului dintr-un centru de infrumusetare, mai putin respectat decat manichiurista, pedichiurista, coafeza sau maseuza.

Si-ti spuneam ca am fost la frizerie. Si-am fost intampinat de indragitele fotografii decupate din catalogul Quelle, inramate si aninate deasupra oglinzilor. Si-am fost poftit pe scaunul de musama, pe care in copilarie nu-l deosebeam defel de scaunul stomatologului. Si mi-a placut ca doamna care urma sa ma tunda nu m-a chemat in spate sa-mi scufunde capul in chiuveta si sa ma spele pe par. La frizerie nu exista preludiu. Aici doar te intreaba ”Cum il luam?” si se trece la treaba. Masina de tuns nu era cu baterii. Se alimenta, asa cum stiam eu dintotdeauna, la o priza fixata in perete cu niste ambalaje de carton.

Iar gratia unui frizer face tot bacsisul. Doamna ar fi fost un bun model pentru tablourile lui Botero, halatul de vara, fara maneci, dezvelea doua brate care semanau cu butucii, degetele-carnaciori abia ii intrau in manerul foarfecelor, dar valsa diafan prin parul meu cu gingasia unei violoniste asiatice. Am inlemnit cand a scos din sertar o lama de ras, Astor sau Wilkinson - nu mai retin, si a atasat-o unui brici. Mi-a ras tandru firele rebele, mi-a ingustat perciunii si-apoi a presarat cu pamatuful peste ceafa o boare de pudra de talc. Si-a terminat treaba inmuindu-ma intr-un fluviu de lavanda.

M-am ridicat zambind, mi-am scuturat aripile si am plecat implinit, ca de la o sedinta de psihoterapie. Pentru ca frizerii au ramas, in ziua de azi, cam singurii oameni ai planetei care n-au uitat sa spuna: ”Capu’ sus!”

Nu ma mai musca de brat. Nu trebuie sa-mi lasi semne ca sa-mi aduc aminte ca te iubesc. Asaza-te, apropie genunchii de barbie si lasa-ma sa te cuprind cu bratele. Joaca-te cu degetele in nisip, deseneaza-ne viata, sterge-o cu talpile si redeseneaz-o mai simplu, din linii si puncte, fara curbe si colturi. Stii bine, dintre noi doi, tu esti cea care ne trasezi viata, eu sunt cel care are voie sa se joace. Ridica-ti crestetul, arunca-ti parul pe spate si ramai asa, in lumina lunii pline. Imprumuta-mi pletele tale si da-mi viza sa ma joc cu ele. Am o pofta nebuna de nimic. Sa-mi infasor pe degetul aratator suvitele tale, sa-ti mestec intre buze lobul urechii, sa-ti suflu peste gat aer cald pana cand ti se va face pielea gaina. In noaptea asta nu vreau sa aud refuz. Pentru ca stii bine, dintre noi doi, tu esti cea care ne trasezi viata, eu sunt cel care are voie sa se joace. Stiu ca nimicul meu e comic, trecator si gol pe langa planurile tale. Dar in noaptea asta nu vreau sa ne facem planuri, chiar daca zodiacul spune ca zilele in care Luna e in conjunctie cu Uranus sunt favorabile pentru proiecte. Ramai asa, nemiscata si asculta-ne. E ultima vara in care noi este egal cu doi. Si e ultima noapte in care mai putem face nimic.

…paharul de cola pe care il duci la ureche si il scuturi incet, doar cat cele trei cuburi de gheata sa loveasca peretele de sticla si sa produca sunetul cristalin absolut. Cascada de clinchete produsa de diapazonul estival este cea mai frumoasa armonie pe care o poti produce fara instrumente muzicale. Cling! Este rezonanta perfecta cu Linistea din launtrul tau.

…sunetul turbinei motorului cand opresti instalatia audio a masinii. Gaseste-ti un D.N. liber pentru joaca, urca pana in treapta a treia, tranteste acceleratia la podea, sugrum-o pret de cateva secunde. Apoi ia-ti brusc talpa de pe ea si apleaca-ti urechea. Vei auzi torsul turbinei. Va marai de ciuda ca ai sedus-o, i-ai promis ca o sa o rapesti si-o sa fugi cu ea calare pe 180 de cai, iar apoi ai abandonat-o. Seamana cu plansul lui Eliade la recitirea romanului lui Teodoreanu, “Ulita copilariei”. Nu-i un plans sec, icnit, e o smiorcaiala nostalgica, pentru tot ce ati fi putut face impreuna, dar tu ai ales sa-ti reprimi instinctele cand ti-ai adus aminte de un alineat din Codul Rutier.

…berea pe care o bei cu tatal tau la umbra viei din curtea casei bunicilor. Placinta cu visine pe care o scoate maica-ta din cuptor cand te intorci acasa, in vacanta. Tigara pe care o fumezi cu fostii colegi de clasa pe conducta de gaz care trece prin spatele liceului. Secunda in care te opresti din reflex in fata blocului primei fete din viata ta si te uiti in sus sa vezi daca nu cumva e ascunsa dupa perdea. Trecerea de pietoni, unde te ciocnesti de profa de romana si, pana sa te hotarasti sa-i multumesti pentru ce ai devenit, verdele se transforma in rosu. Fericirea vine cand musti cu pofta, din cand in cand, din toate aceste “Petites Madelaines”.

Tu n-ai nimic sa-mi dai? Macar un bilet la clasa a doua la acceleratul cu banchete de musama, care pleaca la noapte din Baia Mare si ajunge maine noapte in gara la Mangalia…De ce crezi tu ca n-as suporta sa ma imbulzesti cu inca zece in compartiment? Da-mi macar locul de la geam, ala de pe rotile din spate ale vagonului, ala de langa toaleta fara usa, nu ma sperie mirosul de pisat. Da, la fereastra aia care nu se inchide, ti-am zis ca nu ma deranjeaza sa fluture pe afara perdeaua beige cu stema CFR-ului. In fond, carpa aia soioasa era batista pe care o falfaiam la despartirea de nesuferita casa si tot zdreanta aia imbacsita era steagul de razboi pe care-l arboram la debarcarea din Mangalia.

Tu n-ai vazut ce oferte mi-ai trimis? Sa-ti stea in gat toate resorturile ultra all-inclusive din Turcia, nu mai imi trimite nimic care se tremina cu mediteranean-view, nu ma incalzeste cu nimic ca ai suplimentat cu trei charter-uri zborururile la Halkidiki, fa-te ca uiti sa-mi trimiti tot ce se declina cu Costa si nu cumva sa-mi incarci Inbox-ul cu marile tale reduceri la Nisipurile de Aur! Unde-i oferta aia pe care ti-o cer de asta iarna? ‘’Cazare in tabara scolara, vila Albatros, Eforie Sud, 1 stea.’’ E chiar atat de greu? Chiar n-o s-o mai vad niciodata pe tataroaica aia pitica, fiica femeii de serviciu de la Albatros, singura fata care m-a facut sa-mi parjolesc orgoliul si m-a convins sa joc elasticul…si care intre timp sigur a devenit cea mai frumoasa femeie din Univers?

De ce te caznesti sa-mi gasesti ceva cu mic dejun inclus? Urasc vacantele cu bed and breakfast. Lasa ca ne descuram noi, baietii, cu piata. Si daca dam de Alina, ea o sa ne faca in fiecare dimineata cea mai buna salata din rosii de Galati si branza de Sibiu. Apropo, mai stii ceva de Alina? E fata aia bruneta de la liceul de fete, care la intoarcerea de la mare a dormit tot drumul in bratele mele si, in gara la Jibou, a scos din cutie un absorbant si mi-a scris cea mai frumoasa declaratie de dragoste. Am intors hi5-ul pe dos, n-am dat de ea nicaieri.

Tu ai uitat pana si strada unde era ghereta de unde Max cumpara cea mai ieftina bere din Eforie. Aveam banii calculati la sange: 10 beri Malbera toata gasca, pana la rasaritul soarelui.

Tu nu stii nimic. Tu nu-mi dai nimic. Tu nu pui suflet. Tu nu esti ‘’vara asta’’. Tu esti doar un sezon turistic.

Cere-te afara. Sari din cerc si lasa-l sa se invarta alienant cateva ture fara tine in interiorul lui. Dincolo de cerc nu e Linistea. Pentru ca Linistea e pulbere de stele si nu o gasesti pe Pamant. Dincolo de cerc e NeLinistea. Firul de iarba, trunchiul de copac, haloul de lumina, piruitul de pasare. Asta e NeLinistea.

In interiorul cercului esti un atom. Esti cea mai mica diviziune a unei substante. Pentru sistem insemni o masa neglijabila, dar in calculele nucleare macar reprezinti ceva. Singur esti nefolositor. Impreuna cu zecile de mii de frati ai tai constitui Indispensabilul. Totusi, pentru a te simti bine, savantii ti-au inventat si o unitate de masura. U.M.A. ( unitate de masura atomica). Iar board-ul Cercului a inventat pentru tine masina de serviciu, abonament GSM platit de companie si o excursie anuala cu familia pe banii lor.

Dincolo de cerc nu mai esti nimic. Dar chiar nimic. Nu mai ai nici macar forma. Stai pe buza unui lac si priveste-te in oglinda apei. Esti o umbra incerta, e de ajuns ca un biet peste sa-si puna in miscare intotatoarele si trasaturile tale ferme se pocesc, iar o piatra plesnita in apa sau desantul unei frunze te vor descompune total.

M-am plimbat saptamana trecuta pe Domeniul Stirbei din Buftea. Hectare intregi de padure, zeci de arbori seculari, o palma de lac, gazon englezesc, o cripta a familei si castelul in care si-au consumat iubirea nelegitima Regina Maria si printul Stirbei. Miroseau salcamii, adia si odorul de iarba tocmai cosita si venea pe la nari si o banuiala de ploaie torentiala. Asta e parfumul pe care as vrea sa am putinta de a-l reduce la o singura esenta, pe care sa o pastrez intr-o sticluta pe etajera din baie. Numai ca, pus in fata NeLinistii, iti descoperi nevolnicia si becisnicia.

Dar eu insist sa te ceri putin afara. Decat ceva intr-un mare Nimic mai bine nimic intr-un Mare Ceva.

Ma scoate din sarite ‘’Incoming call’’-ul care imi apare pe ecranul telefonului in timp ce eu scriu un SMS. Seamana cu senzatia din copilarie cand aduci prima fata acasa la ai tai, o vari in camera sa ii arati colectia de timbre si chiar atunci, flirtus interruptus, auzi vocea mamei: ‘’Copii, e gata masa!’’

Ma enerveaza ca Autostrada Bucuresti-Pitesti s-a transformat in drum judetean. Zeci de kilometri, pe banda de viteza a A1, se circula cu 80 la ora. Astept ca Ministerul Transporturilor sa faca dreptate: instalarea de borne kilometrice de culoare albastra pe primul autobahn romanesc. Corect ar fi ca urmatoarul cod rutier sa prevada ca pe autostrada sunt premise, chiar recomandate urmatoarele manevre: oprirea pe banda intai, stationarea pe banda a doua, intoarcerea si mersul inapoi.

Vars o lacrima de fiecare data cand, pe drumul dintre Sibiu si Sebes, serpuiesc prin Apoldu de Sus. Casele traditionale, pustii dupa exodul sasilor care le-au insufletit, se culca inspre sosea si mai au putin pana cand se vor topi in asfalt.

Am ras-plans cand in cartierul Manastur din Cluj am vazut parcata pe trotuar o autoutilitara branduita cu numele unei firme: Pulp Fiction SRL. Intai am crezut ca e vorba de firma de ucigasi platiti, care pot fi inchiriati cu ora. Dupa o constiincioasa documentare am aflat ca apoi ca Pulp Fiction este numele unui restaurant clujean cu specific unguresc. Te pomenesti ca aici muschiuletul de vita nu-l poti cere bine facut pentru ca specialitatea casei e ‘’in mult sange’’. Ma bate gandul sinistru sa imi deschid o autoservire, Romanian Psycho, unde clientul sa afle meniul zilei doar dupa ce trage perdeaua.

Mi-a venit sa dau cu clopul de pamant cand m-am intersectat prin Gherla cu un autocar apartinand firmei Filadelfia, care transporta persoane in Spania. Legea Pruteanu, a transcrierii fonetice, este respectata literal. Sunt curios daca aceasta companie organizeaza excursii de grup in Coreea, la Fenian, sau ofera si sejururi acasa la Mos Craciun, in Phinlanda.

Romania ma consuma in fiecare zi. Ar merita sa-i tai factura, iar la rubrica ‘’Denumirea produselor sau a serviciilor’’ voi trece ‘’Consumabile ( neuronii mei) conform contract’’.

Mi-as fi dorit sa fac un clasament al urarilor de Paste, croite dupa modelul: ”Fie ca Lumina sa te penetreze cum cerneala penetreaza aceasta bucata de creta…” Insa mi-e teama ca Inbox-ul telefonului meu se va cere la psiholog daca ii mai rascoloesc o singura data infernalele secrete.

Dintr-un ocean de ”donts”, aleg azi terapia prin ”does”. In joia dinaintea Invierii am primit, la despartirea de un invitat al emisiunii de la tv, cea mai simpla urare de Sarbatori: ”Iti doresc sa ai timp sa citesti!” O replica banala, care a tinut loc si de ”La revedere!”, si de ”Paste fericit!” Atat de banala incat a fost singura pe care am implinit-o.

Am avut doar trei zile libere. Si pentru ca stiu ca tolaneala e un pacat capital, am ales sa lenevesc activ. Mi-am improspatat stocul de reviste british, am comandat editiile de weekend ale Financial Times si The Guardian si am sters de praf turnul de carti de pe noptiera. Si mi-am dat raspunsul la intrebarea ”Ce fac eu cand nu fac nimic?”

In topul desfatarilor mele se afla rubrica saptamanala ”On the slow lane”, pe care poetul si jurnalistul Harry Eyres o tine in Financial Times. Iata voluptatea suprema! Sa citesti intr-un cotidian business despre utilizarea creativa a timpului liber. In ultimul FT Weekend, Eyres scrie despre initiativa metroului londonez de a inscriptiona versuri in vagoane. Un alt ”must” din presa londoneza de sambata este comentariul extra-auto al inteleptului de la Top Gear, Jeremy Clarkson. gazduit de The Sun. Iar ”cireasa” o reprezinta rubrica ”Writer’s Room” din The Guardian, un demers care tine de genul ”paparzzi cult”. O urmaresc saptamanal, intrand cu o placere aproape voyeuristica in spatiul intim in care creeaza scriitorii britanici.

Trecand la presa masculina exquisit, cele trei zile de pauza pascala mi-au oferit linistea pentru a rasfoi sectiunea preferata din G.Q.-ul britanic – apropo, mult mai plin de esenta decat editia americana. ”The Talk” reuneste comentatori iscusiti in diverse domenii, de la politica si arte pana la sex si industria luxului. Citind cateva articole ale lui Nick Foulkes despre ”high-end” incepi sa pricepi ce poate spune o geanta Berluti despre o femeie, dincolo de status, mandrie si ostentatie.

Cura de dezintoxicare de cotidian trebuie teriminata cu un numar din ”The Field”, cea mai veche revista despre viata la tara din Marea Britanie. Charles Dickens a fost printre primii cititori ai publicatiei pentru care centenarul Irish Setter Association e mai important decat alegerile pentru Primaria Londrei.

O anunt pe cea care mi-a urat in Joia Mare sa-mi gasesc timp pentru citit ca i-am respectat canonul. In a doua zi de Paste am terminat si ultimul capitol din ”Misterul Regelui”, eseul despre scriitura al lui Stephen King. E adevarat, am inchis cartea lui King cu un gust amar. Sunt un scriitor prost. Citesc inca mai bine decat scriu.

Cat despre urarea care mi-a fost facuta, promit sa o dau mai departe pana o vom transforma in viral. O sa ma agat de un cliseu. Invierea inseamna Lumina. Iar cititul cred ca e o iluminare mai mare decat indoparea.

Mai stii cum se scoate calculatorul din priza? Sau ai ajuns doar un apendice al sau si, prin urmare, asasinand ordinatorul te lichidezi si pe tine? Ti s-a intamplat, precum unei cunostinte, sa rasfoiesti nevrotic o carte pentru a gasi o pasaj anume si, ajuns la limita rabdarii, sa tastezi din reflex Ctrl F? Sau ca, altui prieten, sa-ti fie lene sa intorci pagina unui roman si sa cauti disperat in jurul tau butonul Tab?

Multi dintre noi am ajuns niste pui vidati intr-o carcasa. Un amic ma intreba zilele trecute daca Patriarhia nu are cumva un site care sa transmita prin streaming live slujba de Inviere.

Eu, personal, am rationat ca sunt pe terminate cand am realizat ca muzeele pe care le-am vizitat pe net sunt de vreo trei ori mai multe decat cele prin care mi-am pierdut pasii. Am zile cand pana si dorul de casa mi-l sting googalind dupa cateva keywords: ’’poze Baia Mare’’, ’’bisericuta de lemn Maramures’’, ”porti Valea Izei’’. Colegul Daniel se alina punandu-si pe desktop imagini din Iasi: manastirea Galata, padurea Dobrovat, Palatul Culturii.

Flickr si Picasa au ajuns cele mai de succes agentii de turism din lume, depasindu-si cu mult competitorii din lumea reala, Tui sau Neckerman. Unde mai pui ca pentru un sejur prin Flickr sau Picasa nici nu trebuie sa-ti incarci bagajul de calatorie cu un aparat foto.

Traim viata evadarilor pe loc. Dati-ne o claviatura si evadam oriunde. Dar nu ne cereti sa fugim. Omul 2.0 nu mai are nevoie de functia locomotorie. Ne plangem ca ne strange Bucurestiul, ca respiram greu si ca ne enervam usor. Dar toti gasim o scuza ca sa nu fugim.

Din centrul prafos al Capitalei pana sus, pe deal, in Campina faci intr-o zi aglomerata o ora si jumatate cu masina. Acolo este Castelul Iulia Hasdeu, unul dintre cele mai tihnite locuri din tara. Cu o cheltuiala de trei ore, adica pretul unei tarari matinale intre Berceni si Baneasa, iti poti lua o pauza de viata de 20 de minute cat sa te plimbi prin gradina din spatele castelului construit cu lacrimi de Petriceicu Hasdeu dupa moartea fiicei sale.

Vorbim afacereza, dar ne-am pierdut unul dintre simturile care au stat la baza supravieturii speciei: orientarea. Inecati in oceane de biti si munti de deadline-uri, am ales sa nu mai traim, doar sa bajbaim. Iubim intunericul si ne sperie lumina. Apropo de afacereza. Orbecaind prin viata, specia n-o sa ajunga niciodata la break even. Miliarde de oameni alearga pe loc si Pamantul pare ca nu ne mai suporta. Cu o asa evolutie, Planeta nu isi va scoate niciodata Return on Investment-ul cu noi.

Astazi e ziua in care au murit stirile de la ora 5.00. Astazi tabloidele n-o sa-ti mai vanda sex, sange si scandal. Astazi le-am dat liber reporterilor de razboi, au ordin sa-si duca nevestele la teatru si sa-si plimbe copiii in parc. E ziua in care CNN nu-si va ologi programul cu Breaking News, ANM nu va trimite alerta de cod galben, iar presedintele isi va anula conferinta de presa din prime time, pentru ca jurnalele TV se vor deschide cu alta stire. Doi medici de la Spitalul Universitar au inventat injectia care ,,vindeca” sarcina extrauterina.

Vreau sa o sun pe bunica-mea si sa-mi spuna doar atat: ,,M-am facut bine. Ma simt, in sfarsit, stapana sa vin in Bucuresti sa te vad!’’ Tot azi astept un telefon de la un prieten din copilarie: „Ce faci, batrane? Mi-au iesit analizele! Sunt mai tare decat cancerul! M-am vindecat!’’ Si simt ca pana diseara, cel tarziu, o sa ma apeleze si sora-mea pe skype si-o sa-mi zica: „M-am saturat de America. Ma intorc acasa!”

La ceas de seara vreau sa ma legati la ochi. Iar cand veti aprinde lumina in taverna unde ne placea sa crosetam nimicuri, in vremurile cand aveam putini bani si mult timp liber, sa-i revad pe toti cei pe care am vrut sa-i sun in ultimii ani, dar habar n-am de ce, de fiecare data, o lasam pe alta data. Nu astept nimic de la voi. Decat sa stiu ca sunteti bine. Stiu, asta e tot un soi de zgarcenie sufleteasca. Cand veti rosti acel „Sunt bine, mersi!’’ imi veti absolvi parte din vina mea de a nu va fi cautat atata amar de timp. Servindu-mi vesti bune despre voi ma veti elibera pe mine, pacatosul egoist.

Si nici macar nu v-am povestit despre culmea egoismului. Azi, in Ziua Bunelor Vestiri, nu-mi va pasa ca flamanzii isi vor da mana cu valonii, albanezii vor dansa sarbeste pe ritmurile Mesecinei, iar palestinienii din Fasia Gaza vor recita Kol Nidrei in seara de Yom Kippur. Sunt un om prea mic ca sa ma miste stirile globale. Nu vreau decat sa-mi rasfat siniubirea. Sa nu mai fiti nevoiti sa ma mintiti frumos cand imi spuneti ca v-a placut post-ul de dimineata de pe blogul meu. Sa nu-mi zambiti scremut cand va intind mana. Sa n-aud soapte spurcate in spatele meu. Iar daca va invit in oras in seara asta pentru ca mi s-a facut dor de voi, sa n-aud din gura voastra: ”Hai mai bine sa ne auzim saptamana viioare la un telefon!’’

Astazi imi doresc sa ma vindec de „Nu” si sa ma imbolnavesc de „Da”. Iar inainte de miezul noptii, fara sa Te manii prea tare, as mai pofti ceva. Sa vina si sa-mi strecoare in ureche ultima veste: „Voi fi mama copiilor tai!”