Va foarte merci beaucoup tuturor celor care ati fost aseara la Cafepedia. Am notat, cu liniuta de la capat, vreo 30 de idei, straight sau shuie, de convingere a maselor pentru reciclarea deseurilor electrice.

Ce avem. ZiuaVerde.ro a amplasat colturi verzi pentru coectarea becurilor, neoanelor si aparatelor care se baga in priza in Bricostore, Praktiker si Real.

Ce vrem. Sa convingem cat mai multa lume sa renunte la televizoarele Opera, Venus, Sirius, Diamant, Telecolor ( cu optiunea de a pastra pestele si mileul de pe televizor).

Ce ne-am gandit. Sa amplasam colturi verzi in companii cu sute si mii de angajati ( HR-ul companiei trimite o comunicare interna si ii roaga sa vina de acasa deseuri DEE.) Aceasta idee, venita chiar din partea unui HR de multinationala, a fost rasplatita cu Macbook-ul de 2.1 giga.

Ce n-am rezolvat. Colturile Verzi nu sunt foarte convingatoare pentru ”gros”. E nevoie de voluntari sau colectori directi care sa bata din usa in usa sau macar sa informeze. Deci marea problema e asemanatoare cu bancul cu politisti. De cati romani e nevoie ca sa recicleze un bec?

Ma dezmortesc din starea de siesta maine ( adica azi, joi, 28 august) la Cafepedia de pe Arthur Verona.. Moderez un taifas cu blogeri de vitza verde. Urmeaza un call to action.

ZiuaVerde.ro a sunat adunarea pentru un buchet de blogeri faini, adanc mirositori de iarba rouata, degraba azvarlitori de electrocasnice obosite si dulce iubitori de parcimonie energetica.

Ecomunitatea se strange maine la 18.00 in cafeneaua din dosul ”Evei” pentru a-si stoarce creierele pentru solutii de strangere a deseurilor DEEE ( electrocasnice, becuri, tuburi fluorescente etc.). Cea mai voinica idee va fi premiata ”pe loc, fara tragere la sorti” cu un vrednic Macbook.

Mai multe si mai tintite gasiti pe Umbrela Verde.

Abia astept s-o luam pe campii ( cat le mai avem). Dress-code-ul nu e obligatoriu verde, nu e mandatory sa vii la intalnire cu o masina hibrid si poti avea asupra ta chiar si pungi de plastic de la supermarket. Intalnirea asta nu e o parada haute-ecouture. E un simplu call to action. Daca aduci cu tine intru reciclare un aparat radio Gloria sau o combina Panasoanic vei fi destul de ”in trend”, crede-ma. Multam! Ne vedem la 6!

M-am intors la mare. Pot sa-ti insir infinite motive pentru care a nu calca niciodata pe Riviera Marii Negre, dar am un singur motiv pentru care te chem sa o faci. Suntem sclavii cliseelor copilariei. Vara asta m-am intors acolo de unde am plecat.

M-am lafait la soare exact pe plaja unde, in urma cu 25 de ani, ai mei mi-au pus lopatica in mana si m-au lasat sa-mi fac un rost cu ea, rascolind nisipul ars de soare pana cand el se imbiba de apa sarata. M-am scaldat exact in locul unde taica-meu m-a aruncat prima oara in mare, infasurat in colacul ala din plastic ieftin, care imi lasa rani pe pielea arsa de soare. Fiti impacati, am calcat de nenumarate ori pe cioburile tainuite prin nisip, am cules intre degetele de la picioare zeci de chistocuri din flora riverana, am ascultat mult 3rei Sud Est, foarte mult Costi Ionita si m-au orbit lanturile de toaleta, de 24 k, aninate de gatul ‘’ambasadorilor’’ Romaniei in strainatate. Dar adancurile mele s-au simtit mai bine pe fasia asta de plaja decat la Amoudi Beach din Santorini sau labartat pe sezlong, intr-un resort de cinci stele din Rhodos. Pentru ca m-am intors la marea mea chiar in vara in care mi-am redat libertatea.

Ceea ce lecturati nu este un text motivational. Tocmai de aceea am ales sa il scriu la persoana intai singular. La aceeasi persoana la care voi face de acum inainte toate alegerile mele profesionale. De regula, cand in viata cuiva apar schimbari neasteptate, cum a fost cazul meu, vor fi multi care vor gandi in termeni de ‘’a muscat mana care l-a hranit’’, ‘’a ales gramezile de bani’’, ‘’e un neadaptat la sistemul profesionist’’ sau ‘’am investit enorm in imaginea lui si acum ne-a intors spatele’’. Toate acestea nu sunt decat argumente pentru nu regreta nici o clipa decizia de a-mi apartine din nou.

Eu nu sunt produsul de marketing al nimanui, expus la vanzare frumos ambalat si cu identitatea trasata de experti in branding personal. Ego-ul meu public este egal cu suma orelor mele de somn din ce in ce mai putine, a placerilor mele desfatatoare, a urii mele fata de obtuzitatea corporatista, a indiferentei mele absolute daca institutia pentru care lucrez este sau nu listata la bursa, a pasiunii de a crea , a credintei in oameni si a frustrarii ca resursele mele sunt limitate. Creatiile mele sunt sinonime cu libertatea proprie si antonime cu accesul pe baza de cartela magnetica si cu ideea de a fi redus la o coloana a unui tabel in Excel, prezentat board-ului actionarilor de doua ori pe an. Sunt sclavul unei Idei, nu al unui business plan. Sunt ostasul credincios care e in stare sa renunte la solda cand duci un razboi pentru faurirea unui Vis si sunt primul dezertor cand constructia Visului se transforma in cladirea unui Imperiu.

Vara asta, in fata marii, m-am simtit la fel de liber ca acum 25 de veri. Cred din nou in povesti cu printese mai mult decat in prezentarile in Powerpoint, privesc iar oameni si nu marketshares, am voie in sfarsit sa-mi construiesc Castelul. Iar castelul meu nu e durat din otel si sticla, nu are parcare subterana si nici sistem de monitorizare video. Accesul nu l-am gandit cu cartela, poti sa intri simplu, doar bati in poarta si esti primit. Am ales sa-mi construiesc Castelul stiind dinainte toate riscurile, poate fi daramat oricand de un val mai sanatos. Doar ca am auzit ca Natura iubeste mai mult castelele in care traiesc printese decat officebuilding-urile care ascund in ele chief executive officers.

Sunt ferm convins ca nu sunt ultimul romantic. Stiu sigur ca pe lumea asta sunt foarte multi oameni care ar vizita mai degraba castelul Neuschwanstein din Alpii Bavarezi, care l-a inspirat pe Walt Disney pentru Cenusareasa, decat Trump Towers. Si pun ramasag pe orice ca o lectura din Fratii Grimm te imbalsameaza mai mult pentru viata, inclusiv cea profesionala, decat sa-l citesti din scoarta in scoarta pe Philip Kotler. Faptul ca eu am facut deja cele doua alegeri e semn ca inca nu mi-am pierdut libertatea. Iar daca vrei ca articolul asta sa aiba o morala motivationala, poftim! Abia astept sa ma chemi la tine la Castel.

Sunt micul paparazzo al iubirilor voastre. Intr-un folder al emisferelor - n-as putea sa va spun in care dintre partitii exact - am salvate mii de jpeg-uri cu fractiuni din viata voastra de cuplu. Am arhivate clipe de dragoste, secundele fericirii in doi, momente de ura, instantanee de esec in cuplu, pictoriale cu adultere neverificate. Mi-am dezvoltat chiar si un sistem infrarosu prin care pot va pot fotografia fluturii din stomac. Sunt cel care trece pe strada si isi intoarce privirea dupa cupluri. Sunt cel care isi bea cafeaua singur la terasa si fileaza fara scrupule perechile de la celelalte mese. Iubirea si ura, indragosteala si indiferenta, sclipirea din fundul ochilor si abisul din priviri, imbratisarile si despartirile - iata subiectele mele tabloide.

Imi place sa va pozez iubindu-va. Si-aici voi atasa prima fotografie din baza mea de date. Ea sta pe scaun, picior peste picior, cu trupul usor aplecat, cotul i se prijina de oul genunchiului, iar barbia e asezata in causul palmei. El, in fata ei, o fixeaza cu privirea si, tot usor adus de spate, ii deseneaza cu degetele forme indescifrabile pe genunchi. Asta e o poza de cuplu, cand ”cuplu” are intelesul lui plin, nepervertit: un sistem de doua forte egale si de sensuri opuse. Daca v-ati simtit vreodata suprinsi intr-o astfel de ipostaza, cereti-mi o copie a fotografiei si atarnati-o la loc de cinste in casa. Un instantaneu ca acesta e sinonimul unei icoane a relatiei.

Te invit sa rasfoim impreuna alte clipe pe care le-am furat amorezilor, fara a le cere drepturi de autor. Ador si urmatorul cliseu. Ea sta pe trepte, are genunchii impreunati si picioarele despartite, isi freaca palmele de emotie si-l priveste pe el, care sta in picioare. E poza genezei, dinaintea a orice, e Big Bang-ul care anunta toate bunele si relele, este supa primordiala, energia infinita, praful de stele din care se naste totul. Dupa ea urmeaza celelalte poze ale galeriei: jocul din Maitreyi, al picioarelor sub masa, jocul fatis, al degetelor ei pe buza paharului si al degetelor lui rasucind tigara…si cam aici ia sfarsit jocul.

Pentru un paparazzo de floare albastra ce ma aflu e destul de trist sa vezi cum de aici incolo cuplurile incearca sa se ia in serios, uitand sa se mai joace. Rar reusesti sa-i mai suprinzi spontani, incep sa-si dea seama in ce au intrat si se caznesc sa-si intre in rol. Nu ii mai pozezi tu, pozeaza ei pentru tine. Stiu sa flirteze cu obiectivul, isi inventeaza unul altuia priviri, deseneaza zambete, traseaza gesturi. Isi scot iubirea in lume si si-o traiesc de ochii ei. Dragostea se naste din intalnirea a doua priviri si cand ele ajung sa nu se mai intalneasca ea continua doar pentru privirile celor din jur.

Cunosti si tu, cu siguranta, cuplurile-afis. Sunt formate din doi actori lamentabili din distributia unui film prost, aflati impreuna doar pentru ca mai exista cativa spectatori pe care cred ei ca ii pot minti prin jocul lor trist. Iau masa in oras duminica la pranz, conform fisei postului, fiecare vorbeste cat se poate de mult la telefon, renunta la el doar cand ospatarul le aduce mancarea, dar si atunci se uita in farfurie, nicidecum la partener. Cand se ridica de la masa, in schimb, el are grija sa-si treaca protector mana peste umarul ei si traverseaza impreuna restaurantul, disimuland deplorabil un sentiment care a murit demult. Asta e fotografia apocalipsei, cand materia se transforma din nou intr-un Nimic Infinit. Eu ii mai spun si poza tip pasaport pentru ca aceasta captura nu e altceva mai mult decat un pasaport catre o alta relatie.

Voi continua sa fotografiez iubirea. Oricum ar iesi ea in poza. Clara, in umbra, supraexpusa, blurata. Iar tu vei sti ca iubesti cu adevarat atunci cand nici nu vei simti te-a pozat cineva.