Fara sa se gandeasca la caldura, la criza economica si imobiliara sau la situatia culturala din Romania, marea de oameni care umple in fiecare dimineata pasajul dintre Unirii 1 si 2 se-ndreapta zilnic la serviciu sau spre treaba intrebandu-se in gand daca au stins lumina din baie la plecare sau la cat de putin timp de leneveala au avut in weekend.

Prea putin observa sau retin chipul soferului care le-a evitat privirea la semafor, ochii vanzatoarei iritate care i-a servit cu o sticla de apa si-un pachet de guma sau chiar zambetul surprins pe fata unui barbat care se holba la un tabloid ieftin din toate punctele de vedere in statia de la Universitate.

Cei mai multi se lasa atinsi si pierduti in freamatul multimii de inghesuiala zilnica, in urma careia ies sapuniti si murdari, de culorile inca umede vizual care stropesc calatorii si de zgomotele surde care sapunesc si inspumeaza, de la urechi in sus fara a vatama constiinta, pe fiecare individ in parte.

Clatindu-si ochii in vitrine amenajate bombastic si ferindu-se cu atentie ca atunci cand urca scarile sa nu se lase atinsi de stropi reci de realitate, marea de oameni prefera sa nu imparta decat in rece si in cald, limitandu-se la postura de robinet, mesajele de tot felul pe care le absorb in drumul lor catre supafata.

Cu principii si mentalitati patate, lasam sa se scurga pe langa noi, cu aceeasi viteza cu care ne miscam zi de zi, orice idee suficient de abraziva incat sa ne lase fara stratul gros de piele care ne permite sa ne rezemam indiferenti de-un perete, asteptand o schimbare.

Improscati cu praf si zgomote si presati sa ne stergem sudoarea cu un prosop colectiv, nu-i de mirare ca din cand in cand devenim prea stersi pentru a avea un chip ce se distinge din multime.

Abia ajunsi acasa, cu suflete cremuite de zambetele celor dragi, redevenim curati si lasam sa se scurga toata murdaria pe care baia de multime n-a reusit s-o faca sa dispara si in sfarsit ne inlocuim reflectiile fugare din termopanele de pe strazi cu priviri sincere in oglinda. Pacat ca doar vara lumea se spala asa des.

Alegatorii din Stefanesti aveau un pitic pe creier. S-au atasat atat de mult de el incat au ajuns la concluzia ca ar fi pacat sa ramana doar un personaj neutru. Atunci le-a venit ideea sa-l impersoneze. L-au si botezat cu un nume pe masura: Adrian Copilul Minune.

Incetul cu incetul, relatia satenilor cu piticul a devenit sinonima cu raportul dintre proprietarul de masina nemteasca si BMW. Se stie, cand ii dai pedala, nu tu conduci un BMW, ci BMW-ul te conduce tine. Contra unei sume negociate in secret, la bufetul comunal, piticul a trecut in fruntea satului.

Cine nu recunoaste ca miza alegerilor de la Stefanesti sunt cele 300 de hectare minte flagrant. Ei, bine, da, razbelul imobiliar a plecat de la o plimbare de seara a Copilului Minune prin extravilanul Stefanestilor. Deranjat ca iarba necosita ii gadila poponetul in timpul mersului, piticul a dat ordin ca pasunile sa fie arse si in locul ierbii, la araturile de toamna, terenurile sa fie insamantate cu arbusti ornamentali, tip P + 14, cu o dumbrava de vile rezidentiale si cu o padure de hale de productie.

Chiar daca Dictatul de la BEC i-a clatinat pozitia dominanta in Stefanesti, Piticul Minune nu se sperie. El stie ca e legat implacabil de locuitorii ilfoveni, precum raia de capra. Intervievat de o echipa de reporteri de la CNN, Adi s-a ridicat pe varfuri pentru a putea privi fix in camera si a cugetat demiurgic, citandu-l pe fratello de la 5, Nea Marean : ‘’Stefanestiul e soarta mea! Iar soarta mea a fost hotarata de destin!’’

Tu n-ai nimic sa-mi dai? Macar un bilet la clasa a doua la acceleratul cu banchete de musama, care pleaca la noapte din Baia Mare si ajunge maine noapte in gara la Mangalia…De ce crezi tu ca n-as suporta sa ma imbulzesti cu inca zece in compartiment? Da-mi macar locul de la geam, ala de pe rotile din spate ale vagonului, ala de langa toaleta fara usa, nu ma sperie mirosul de pisat. Da, la fereastra aia care nu se inchide, ti-am zis ca nu ma deranjeaza sa fluture pe afara perdeaua beige cu stema CFR-ului. In fond, carpa aia soioasa era batista pe care o falfaiam la despartirea de nesuferita casa si tot zdreanta aia imbacsita era steagul de razboi pe care-l arboram la debarcarea din Mangalia.

Tu n-ai vazut ce oferte mi-ai trimis? Sa-ti stea in gat toate resorturile ultra all-inclusive din Turcia, nu mai imi trimite nimic care se tremina cu mediteranean-view, nu ma incalzeste cu nimic ca ai suplimentat cu trei charter-uri zborururile la Halkidiki, fa-te ca uiti sa-mi trimiti tot ce se declina cu Costa si nu cumva sa-mi incarci Inbox-ul cu marile tale reduceri la Nisipurile de Aur! Unde-i oferta aia pe care ti-o cer de asta iarna? ‘’Cazare in tabara scolara, vila Albatros, Eforie Sud, 1 stea.’’ E chiar atat de greu? Chiar n-o s-o mai vad niciodata pe tataroaica aia pitica, fiica femeii de serviciu de la Albatros, singura fata care m-a facut sa-mi parjolesc orgoliul si m-a convins sa joc elasticul…si care intre timp sigur a devenit cea mai frumoasa femeie din Univers?

De ce te caznesti sa-mi gasesti ceva cu mic dejun inclus? Urasc vacantele cu bed and breakfast. Lasa ca ne descuram noi, baietii, cu piata. Si daca dam de Alina, ea o sa ne faca in fiecare dimineata cea mai buna salata din rosii de Galati si branza de Sibiu. Apropo, mai stii ceva de Alina? E fata aia bruneta de la liceul de fete, care la intoarcerea de la mare a dormit tot drumul in bratele mele si, in gara la Jibou, a scos din cutie un absorbant si mi-a scris cea mai frumoasa declaratie de dragoste. Am intors hi5-ul pe dos, n-am dat de ea nicaieri.

Tu ai uitat pana si strada unde era ghereta de unde Max cumpara cea mai ieftina bere din Eforie. Aveam banii calculati la sange: 10 beri Malbera toata gasca, pana la rasaritul soarelui.

Tu nu stii nimic. Tu nu-mi dai nimic. Tu nu pui suflet. Tu nu esti ‘’vara asta’’. Tu esti doar un sezon turistic.

E o premiera in viata mea si a lui Daniel. Dimineata DeMenta reuseste, dupa 4 ani, sa fie numarul 1 la toate categoriile. Bucuresti, Urban, National.

Un introvertit, asa cum sunt eu, nu stie sa traiasca bucuria. Eu ma las trait. Insa, chiuie de fericire copilul din mine. Un licean, cu freza castron, a la Lacatus, care acum 10 ani isi inregistra pe combina Panasonic emisiunile realizate, prezentate si produse de el in camera lui din apartamentul parintilor.

Copilul din omul asta mare, trist si dosnic urla sa va spun in premiera ca programul pe care-l arhivam pe casetele Racks se chema ”Get high…cu Mihai”. Se difuza la statia mea de radio imaginara. Radio Zet Baia Mare. Radioul asta nu l-a ascultat nimeni niciodata. N-a fost inclus in nici un Studiu National de Audienta Radio. Dar copilul ala, pe care il tin in grotele ego-ului de acum, era mai fericit decat omul de astazi, care nu stie sa se bucure.

Pana si la intrebarea ”De ce fac asta?” imi raspund prin soli. Paler mi-a luminat intr-o zi misterul expunerii mele: ”Literatura a fost pentru mine o defulare, de fapt. Ca orice introvertit am fost mereu urmarit de blestemul asta al singuratatii, al incapacitatii de a comunica in mod normal cu ceilalti.”

Singurul gest pe care il voi face azi, la aflarea vestii, este sa-mi multumesc copilul sinelui. Voi sterge de praf casetele Racks si voi asculta toata ziua Radio Zet Baia Mare. Nu vreau sa pierd emisiunea ”Get high…cu Mihai”. Atat. In rest, am mult mai mult de invatat de la pustiulica tuns cu oala decat are el de la mine.

In parcare, pe o alee din Salajan, imediat cum faci dreapta dupa Sectia 13 de Politie, micii isi prajesc pantecul pe gratar. Puya, care isi lanseaza albumul in fata blocului sau, taie fumul gros cu o miscare larga a mainii drepte: ‘’Tre’ sa vina si fratele nostru, Marian Crisan! Omu’ e meserie rau! Ne-a facut cele mai tari videoclipuri. Sarbatorim si trofeul lui de la Cannes. Pentru el am adus pastrama!’’

Seara, in platou la Antena 2, Tudor Chirila intrerupe numaratoarea inversa din urechile mele. Pana la tipatul de live al producatoarei mele, apuca sa-mi spuna esentialul: ‘’Bai, tu stii ca la Bed For Love am filmat cu Marian Crisan? E genial regizorul!’’

Dimineata. A doua zi. La doua strazi de casa mea, o batrana isi intinde zarzavaturile pe trotuar. Le aseaza in ordine pe o coala de ziar. Ramane un titlu la vedere: ‘’Oana Zavoranu spune ca Marian Crisan e un zero barat!’’ Incerc sa citesc mai departe dar o legatura de patrunjel intrerupe povestea: ‘’Vedeta s-a suparat ca regizorul care a castigat Palme D’Or-ul pentru scurtmetraj nu i-a bagat motanul in…..’’

Sunt cele trei secvente ale scurtmetrajului meu. O comedie neagra despre autismul unor personaje care ne populeaza ecranele. Sau unde poate duce dragostea pasionala pentru cotoroaba ta de companie. Ma intreb ce curs ar fi luat legile fizicii daca marul din gradina lui Newton ar fi cazut in crestetul catelului sau, Diamond, si nu in teasta omului de stiinta? Fara tagada, batranul Isaac ar fi taiat furios pomul de dragul animalutului, iar legea gravitatiei n-ar fi fost enuntata nici pana in ziua de azi.

Stiti ce s-ar fi intamplat daca Pavlov, bunaoara, ar fi avut sufletul bun al Oanei Zavoranu? ‘’Efectul Pavlov’’ ar fi fost cu totul altul. Dupa moartea cainelui sau, savantul ar fi continuat sa-i duca de mancare.

Un necuvantator poate schimba profund ratiunea stapanului. Pentru Oana Zavoranu un regizor premiat la Cannes este egal lui ‘’’zero barat’’. O inteleg. Ea isi da cu parerea de la ‘’minus infinit’’.

Tot mai des, la cursuri, traininguri, concursuri, interviuri, în formulare şi-n pagini virtuale de tot felul găsesc cerinţa de a spune sau scrie ceva despre propria-ţi persoană. Să te prezinţi oricui ar sta înaintea ta în câteva cuvinte care să surprindă esenţa felului în care eşti şi-a motivului pentru care eşti aşa.
Să te vinzi ambalat într-o imagine care să rezoneze cu ce ar vrea alţii să vadă în tine, sau din contră, să te dezgoleşti de mister şi să te prezinţi cât mai uman şi mai umil posibil în faţa unor oameni pe care nu-i şti şi poate n-o să ajungi să-i cunoşti vreodată.
Să spui despre tine ce? Cum te cheamă, câţi ani ai şi care-i mâncarea ta preferată? În ce cartier stai, de ce îţi place mămăliga cu ketchup şi că ai 2 câini, iar pe unul îl cheamă Păpuşa? Că muzica te relaxează şi că hobby-ul tău secret e să dormi? Că îţi doreşti opusul păcii mondiale sau că în chintesenţa intrinsecă a ubicuităţii amorfizate eşti un ursuleţ trist de pluş?
Trebuie să-ţi alegi tare bine cuvintele, mai ales că doar un număr finit de caractere îţi stă la dispoziţie să te limitezi şi să te închizi de unul singur într-o descriere seacă, amuzată, ironică sau emonaută, spunând banalităţi sau chestii total aberante menite să te particularizeze într-un univers de oameni unici şi speciali.
Asta cu “descrie-te în câteva cuvinte” e ca şi întrebarea aia stresantă despre “ce faci?”, (la care cel mai la îndemână răspuns mi s-a părut mereu a fi “respir”) şi care de cele mai multe ori te face să o întorci mârlăneşte celui care ţi-a adresat-o mai mult ca să-i testezi abilitatea de-a jongla cu stupizenii decât de a te interesa de soarta lui tristă. Şi nu ştiu cum se face dar interlocutorul întotdeauna găseşte răspunsuri mai inspirate decât tine la prea simpatica întrebare, de cele mai multe ori constând într-o mică povestioară despre problemele superficiale din viaţa de care nu s-a plictisit încă să se plângă.
Or fi cuvintele prea sărace în imagini sau prea ambigue în sensuri, prea darnice în înţelesuri şi prea largi la pungă atunci când e vorba de lăsat interpretări? Nu mi-e prea clar, cert e că nimic din ce-aş spune nu mă defineşte complet şi cam tot din ce-aş scrie ar fi incomplet. Asa că nu pot să spun decât că .. Eu sunt Ligia. Ce faci?

Mi-au mai ramas cateva ore de sihastrie. Ligia e primul ”lucru” pe care l-as lua pe o insula pustie.

La ora 9.00 voi posta primul ei articol pe Viata si Acordeoane. Pana atunci dati o fuga si priviti-o in oglinda din budoarul ei.