Ma scoate din sarite ‘’Incoming call’’-ul care imi apare pe ecranul telefonului in timp ce eu scriu un SMS. Seamana cu senzatia din copilarie cand aduci prima fata acasa la ai tai, o vari in camera sa ii arati colectia de timbre si chiar atunci, flirtus interruptus, auzi vocea mamei: ‘’Copii, e gata masa!’’

Ma enerveaza ca Autostrada Bucuresti-Pitesti s-a transformat in drum judetean. Zeci de kilometri, pe banda de viteza a A1, se circula cu 80 la ora. Astept ca Ministerul Transporturilor sa faca dreptate: instalarea de borne kilometrice de culoare albastra pe primul autobahn romanesc. Corect ar fi ca urmatoarul cod rutier sa prevada ca pe autostrada sunt premise, chiar recomandate urmatoarele manevre: oprirea pe banda intai, stationarea pe banda a doua, intoarcerea si mersul inapoi.

Vars o lacrima de fiecare data cand, pe drumul dintre Sibiu si Sebes, serpuiesc prin Apoldu de Sus. Casele traditionale, pustii dupa exodul sasilor care le-au insufletit, se culca inspre sosea si mai au putin pana cand se vor topi in asfalt.

Am ras-plans cand in cartierul Manastur din Cluj am vazut parcata pe trotuar o autoutilitara branduita cu numele unei firme: Pulp Fiction SRL. Intai am crezut ca e vorba de firma de ucigasi platiti, care pot fi inchiriati cu ora. Dupa o constiincioasa documentare am aflat ca apoi ca Pulp Fiction este numele unui restaurant clujean cu specific unguresc. Te pomenesti ca aici muschiuletul de vita nu-l poti cere bine facut pentru ca specialitatea casei e ‘’in mult sange’’. Ma bate gandul sinistru sa imi deschid o autoservire, Romanian Psycho, unde clientul sa afle meniul zilei doar dupa ce trage perdeaua.

Mi-a venit sa dau cu clopul de pamant cand m-am intersectat prin Gherla cu un autocar apartinand firmei Filadelfia, care transporta persoane in Spania. Legea Pruteanu, a transcrierii fonetice, este respectata literal. Sunt curios daca aceasta companie organizeaza excursii de grup in Coreea, la Fenian, sau ofera si sejururi acasa la Mos Craciun, in Phinlanda.

Romania ma consuma in fiecare zi. Ar merita sa-i tai factura, iar la rubrica ‘’Denumirea produselor sau a serviciilor’’ voi trece ‘’Consumabile ( neuronii mei) conform contract’’.

N-a aparut niciodata pe prima pagina a ziarelor. Fotografia lui nu e in nici o baza de date a vreunei agentii de presa. Nu-l gasesti in Top 300 Capital. Sigur, formularea fara perdea ar fi: ‘’Nu si-a dorit sa-l gasesti in Top 300 Capital’’. Nu iese niciodata in public in compania unei femei, desi background-ul financiar le-ar face pe trei sferturi din fetele de oras sa se indragosteasca de el.

Portretul lui nu este decat o enumerare sacaietoare de propozitii negative. Asta-i felul lui prin care trece prin lume. Oralul colectiv nu poate sa faca afirmatii despre el. E omul care traieste in folclorul urban doar prin negatii. Cu cat stie lumea mai putin despre el, cu atat e el mai puternic. E unul dintre putinii oameni din high-life pe care nu-i poti santaja cu nimic.

Cand iese in lume intra in local intodeauna singur. Nu cauta mesele retrase. Dimpotriva, se plaseaza mereu unde e forfota mai mare. Se lasa usor pe spate si da impresia ca mintea lui fuge in alte dimensiuni, cand de fapt el sta si asculta. Niciodata nu se aseaza la masa cuiva, intotdeuana cineva se aseaza la masa lui. Iar ‘’cineva’’ nu este niciodata de sex feminin.

Cum da caldura in Bucuresti, il gasesti zilnic la aceeasi terasa, pe pontonul din Herastrau. E imposibil sa treci prin zona pe la miezul zilei si sa nu-l gasesti acolo. Il vei recunoaste imediat. Mai are cativa ani pana la granita varstei de 50,.poarta din cand in cand, la discutiile importante, ochelari cu lentila dreptunghiulara si rama subtire, calvitia mai are un pic si il va transforma intr-un span. Se imbraca tot timpul lejer si corect. Pe pieptul camasilor sale nu vezi niciodata crocodili, calareti sau jucatori de golf, peceti obligatorii pentru oamenii de afaceri care ating un anumit statut. Ba mai mult, in miezul verii, in zilele cu vipie, sta la terasa in sandale la care renunta repede pentru a se se aseza turceste in scaun. Arata ca nu-i pasa ce haine pune pe el. A invartit atat de multi bani la viata lui incat s-a plictisit de dogma tinutelor business. Camasile apretate, cu butoni, sunt pentru juniori, nu pentru el. El nu mai are nimic de dovedit.

Cand il prinzi singur ‘’La Fitze’’, pe malul lacului, se intampla sa-l mai vezi citind. Nu-l intereseaza tabloidele. Sau, in nici un caz, nu trebuie sa arate in public ca rasfoieste presa subtire. Sta turceste, cum spuneam, si lectureaza carti despre Mossad si francmasonerie. Daca n-as fi stiut ca a coborat dintr-un Audi A8 as fi zis ca e un professor universitar, boem, care a picat din biblioteca in buricul targului.

Cand e singur bea doar cafea si apa plata, cand e insotit comanda whisky si rasuceste intre degete un trabuc imens. Pare un Camacho Corojo, din care doar fumatorii versati stiu sa pufaie. Asta vara i-am surprins cateva discutii pe care le avea la masa lui. De fiecare data partenerii erau mai tineri decat el.

Intr-o seara era adunat in jurul unei mese cu doi greci. El, imbracat ca de obicei: simplu si corect. Ei, niciunul trecut de 30 de ani, sfidau pana si limitele opulentei, erau imbracati cu brandurile ‘’la vedere’’ din cap pana-n picioare. Solii Eladei erau foarte excitati de ideea de a inzeci averea parintilor prin plasamente imobiliare in Pipera: ‘’Avem tzinzetzi de milioane ca tza cumparam teren in Pipera!’’ Atunci l-am vazut prima oara incruntat si l-am auzit prima oara vorbind: ‘’Sunteti idioti! O sa pierdeti banii! Pipera e asfixiata! Luati pamant ieftin in sudul Capitalei. Peste 10 ani va fi aur!’’

N-am habar cum il cheama. Si nici nu cred ca voi afla vreodata. Chiar daca se gaseste la varsta critica, la care adenomul de prostata pune la incercare ratiunea oricarui barbat, nu-l vad in stare sa-si piarda mintile dupa o fetiscana careia sa-i faca apoi reality show la televiziune. Ma intalnesc cu el atat de des incat uneori mi se pare firesc sa ma inclin si sa il salut. Dar el nu-si oboseste niciodata ochii privind oameni. El doar ii asculta. Duce o viata ascunsa, dar nu se fereste de nimeni. Stie cate ceva despre fiecare. Iar eu cu cat stiu mai multe despre el, cu atat il cunosc mai putin.

Acum cateva saptamani, terminandu-mi treburile cu ziua respectiva destul de traziu, vreau sa imi parchez masina in spatele blocului, acolo unde o las de obicei peste noapte. Locul meu de parcare era ocupat de un Audi A8. Peste o ora, nimerindu-ma la fereastra, o vad iesind din bloc pe studenta care sta in chirie la scara vecina si isi parcheaza Ibiza galbena ,prin intelegere, langa masina mea. L-a condus, la brat, pana cand a urcat in limuzina lui pe barbatul despre care nu voi sti niciodata nimic.

Mi-as fi dorit sa fac un clasament al urarilor de Paste, croite dupa modelul: ”Fie ca Lumina sa te penetreze cum cerneala penetreaza aceasta bucata de creta…” Insa mi-e teama ca Inbox-ul telefonului meu se va cere la psiholog daca ii mai rascoloesc o singura data infernalele secrete.

Dintr-un ocean de ”donts”, aleg azi terapia prin ”does”. In joia dinaintea Invierii am primit, la despartirea de un invitat al emisiunii de la tv, cea mai simpla urare de Sarbatori: ”Iti doresc sa ai timp sa citesti!” O replica banala, care a tinut loc si de ”La revedere!”, si de ”Paste fericit!” Atat de banala incat a fost singura pe care am implinit-o.

Am avut doar trei zile libere. Si pentru ca stiu ca tolaneala e un pacat capital, am ales sa lenevesc activ. Mi-am improspatat stocul de reviste british, am comandat editiile de weekend ale Financial Times si The Guardian si am sters de praf turnul de carti de pe noptiera. Si mi-am dat raspunsul la intrebarea ”Ce fac eu cand nu fac nimic?”

In topul desfatarilor mele se afla rubrica saptamanala ”On the slow lane”, pe care poetul si jurnalistul Harry Eyres o tine in Financial Times. Iata voluptatea suprema! Sa citesti intr-un cotidian business despre utilizarea creativa a timpului liber. In ultimul FT Weekend, Eyres scrie despre initiativa metroului londonez de a inscriptiona versuri in vagoane. Un alt ”must” din presa londoneza de sambata este comentariul extra-auto al inteleptului de la Top Gear, Jeremy Clarkson. gazduit de The Sun. Iar ”cireasa” o reprezinta rubrica ”Writer’s Room” din The Guardian, un demers care tine de genul ”paparzzi cult”. O urmaresc saptamanal, intrand cu o placere aproape voyeuristica in spatiul intim in care creeaza scriitorii britanici.

Trecand la presa masculina exquisit, cele trei zile de pauza pascala mi-au oferit linistea pentru a rasfoi sectiunea preferata din G.Q.-ul britanic – apropo, mult mai plin de esenta decat editia americana. ”The Talk” reuneste comentatori iscusiti in diverse domenii, de la politica si arte pana la sex si industria luxului. Citind cateva articole ale lui Nick Foulkes despre ”high-end” incepi sa pricepi ce poate spune o geanta Berluti despre o femeie, dincolo de status, mandrie si ostentatie.

Cura de dezintoxicare de cotidian trebuie teriminata cu un numar din ”The Field”, cea mai veche revista despre viata la tara din Marea Britanie. Charles Dickens a fost printre primii cititori ai publicatiei pentru care centenarul Irish Setter Association e mai important decat alegerile pentru Primaria Londrei.

O anunt pe cea care mi-a urat in Joia Mare sa-mi gasesc timp pentru citit ca i-am respectat canonul. In a doua zi de Paste am terminat si ultimul capitol din ”Misterul Regelui”, eseul despre scriitura al lui Stephen King. E adevarat, am inchis cartea lui King cu un gust amar. Sunt un scriitor prost. Citesc inca mai bine decat scriu.

Cat despre urarea care mi-a fost facuta, promit sa o dau mai departe pana o vom transforma in viral. O sa ma agat de un cliseu. Invierea inseamna Lumina. Iar cititul cred ca e o iluminare mai mare decat indoparea.