Department store-ul Peek & Cloppenburg face diferenta. Esenta magazinului: un megabuchet de branduri pe doua nivele. Sport si casual - jos. Clasic si exquisit - sus.

Am mai vizitat Peek & Cloppenburg la Amsterdam. In Baneasa am gasit toale de la Diesel sau Hugo Boss la preturi sensibil mai mici decat in reprezentantele proprii. Fetele de la casa erau trainuite de cateva colege, tot romance, aduse de la ”fratele” din Austria.

Pana acum in Romania nu prea am avut comert cu haine. Cred insa ca astfel de jucatori, precum P & C, pot trage preturile de specula in jos.

Mai stii cum se scoate calculatorul din priza? Sau ai ajuns doar un apendice al sau si, prin urmare, asasinand ordinatorul te lichidezi si pe tine? Ti s-a intamplat, precum unei cunostinte, sa rasfoiesti nevrotic o carte pentru a gasi o pasaj anume si, ajuns la limita rabdarii, sa tastezi din reflex Ctrl F? Sau ca, altui prieten, sa-ti fie lene sa intorci pagina unui roman si sa cauti disperat in jurul tau butonul Tab?

Multi dintre noi am ajuns niste pui vidati intr-o carcasa. Un amic ma intreba zilele trecute daca Patriarhia nu are cumva un site care sa transmita prin streaming live slujba de Inviere.

Eu, personal, am rationat ca sunt pe terminate cand am realizat ca muzeele pe care le-am vizitat pe net sunt de vreo trei ori mai multe decat cele prin care mi-am pierdut pasii. Am zile cand pana si dorul de casa mi-l sting googalind dupa cateva keywords: ’’poze Baia Mare’’, ’’bisericuta de lemn Maramures’’, ”porti Valea Izei’’. Colegul Daniel se alina punandu-si pe desktop imagini din Iasi: manastirea Galata, padurea Dobrovat, Palatul Culturii.

Flickr si Picasa au ajuns cele mai de succes agentii de turism din lume, depasindu-si cu mult competitorii din lumea reala, Tui sau Neckerman. Unde mai pui ca pentru un sejur prin Flickr sau Picasa nici nu trebuie sa-ti incarci bagajul de calatorie cu un aparat foto.

Traim viata evadarilor pe loc. Dati-ne o claviatura si evadam oriunde. Dar nu ne cereti sa fugim. Omul 2.0 nu mai are nevoie de functia locomotorie. Ne plangem ca ne strange Bucurestiul, ca respiram greu si ca ne enervam usor. Dar toti gasim o scuza ca sa nu fugim.

Din centrul prafos al Capitalei pana sus, pe deal, in Campina faci intr-o zi aglomerata o ora si jumatate cu masina. Acolo este Castelul Iulia Hasdeu, unul dintre cele mai tihnite locuri din tara. Cu o cheltuiala de trei ore, adica pretul unei tarari matinale intre Berceni si Baneasa, iti poti lua o pauza de viata de 20 de minute cat sa te plimbi prin gradina din spatele castelului construit cu lacrimi de Petriceicu Hasdeu dupa moartea fiicei sale.

Vorbim afacereza, dar ne-am pierdut unul dintre simturile care au stat la baza supravieturii speciei: orientarea. Inecati in oceane de biti si munti de deadline-uri, am ales sa nu mai traim, doar sa bajbaim. Iubim intunericul si ne sperie lumina. Apropo de afacereza. Orbecaind prin viata, specia n-o sa ajunga niciodata la break even. Miliarde de oameni alearga pe loc si Pamantul pare ca nu ne mai suporta. Cu o asa evolutie, Planeta nu isi va scoate niciodata Return on Investment-ul cu noi.

Multi cred ca viata Monicai seamana cu un basm in care inainte ca povestitorul sa apuce sa incalece pe-o sa, incaleca eroina pe vreo 300 de cai cat dezvolta Bentley-ul primit de la Dop Imparat.

Viata Monicai nu e o poveste. Cred ca existenta ei seamana mai degraba cu un banc. Bacauanca este varianta feminina a imparatului de peste noua mari si noua tari. Personajul se trezeste intr-o dimineata, iese la fereastra, isi aseaza barbia in sceptru, isi arunca privirea peste cele noua taramuri si noua balti si zice: ‘’Bai, ce departe stau!’’

Bacaul nu se vede de pe terasa vilei lui Dop Imparat de la Izvorani. Voit, a proiectat o terasa orientata spre Vest numai ca sa nu-i insinueze Reginei-de-Gaura-Cheii depresii si dor de copilaria terminata brusc. Regina se mai furiseaza, insa, din cand in cand in spatele casei si, inalta cat Pasarilatilungila fiind, daca se mai ridica si pe varfuri zareste perfect boarfele intinse la uscat in balcoanele blocurilor din Cartierul Nord al Bacaului, unde a crescut si ea.

‘’Bai, fir’ar, ce departe am ajuns!’’ ingana Regina-de-Gaura-Cheii, intorcandu-si repede privirea si grabind pasii ca sa ajunga mai repede in resedinta decorata somptuos, acolo unde, la adapostul acvariului si piscinei imparatesti, stie ca trecutul gri n-are cum sa se pravaleasca peste gloria roz de acum. Acolo unde, vegheata de picturile murale ale lui Balasa, isi admira cu lacomie cuceririle ultimilor ani.

Langa diadema care o atesta ca unica stapana a tinutului Gaura-Cheii, stau celelalte obiecte de slava si mandrie. Ordinul Posetei-Trase-Pe-Cap i-a fost decernat de catre Academia-Punctului-G-De-La-Capatul-Cuvantului-Shopping in timpul unei ceremonii fastuoase desfasurate la Munchen. Alaturi de el, in camera de primire a oaspetilor, Regina a asezat si diploma de la vestita Universitate Opulenza din Milano, unde un impresar italian a gratulat-o cu titlul ‘’Tanga Cum Laudae’’.

Dar, dintre toate aceste desertaciuni, Monica tine cel mai mult la decoratia primita in ziua nuntii de la alesul inimii ei, Dop Imparat: un credit card Platinium. In ziua aia, care trebuia sa fie cea mai frumoasa din viata tinerei domnite, isi aduce aminte ca a fost mahnita nevoie mare. Vinovatul? Un croitoras de Curte, un netrebnic cu mai multe fete, care a asemanat-o cu o iapa din grajdurile imperiale. Dar tot raul spre bine! Pentru ca mai apoi a aflat din discutiile cu paharnicul si stolnicul ca exact asta era dorinta dintotdeauna a lui Dop Imparat: ‘’Dau un Regat pentru un cal!’’

Ultima dorinta a imparatesei este de a se jertfi pentru suspusii sai. Tot ce mai vrea acum e sa coboare din castelul de clestar si din copertile ceasloavelor glamour in inima Cetatii. Am auzit ca ar vrea sa se inscrie in partidul Logofatului Prostanac pentru un loc in divan. Partidul, condus candva de Ros Imparat – poreclit acum Bunica – o asteapta cu bratele deschise. Preafrumoasa stie ca va cuceri cu mesajul ei electoral: ‘’Voi, ce altadat’ votati Bunica / Stampilati acum Monica!’’

Insa, la Palatul din Izvorani, apele sunt din ce in ce mai involburate. Regina e goala. Stie ca viata ei nu e o poveste. Se simte ca intr-un roman de Rebreanu. Monica e mai degraba Florica, fata sarmana cu ras cald, buze pline si umede, obraji fragezi ca piersica si ochi albastri ca cerul de primavara. Mai tineti minte cum saraca Florica s-a maritat cu George, al mai avut flacau din sat? Nu se stie niciodata cand peste caminul lor va bate aripa nelinistii si de dupa ea se va ivi Ion al Glanetasului care s-o ravneasca pe fata cu patima. Pentru ca Monica, la fel ca Florica, nu-si mai doreste un barbat in bratele caruia sa adoarma fara griji. Simte din ce in ce mai mult nevoia unui barbat in bratele caruia sa se poata zvarcoli ca o puica.

Astazi e ziua in care au murit stirile de la ora 5.00. Astazi tabloidele n-o sa-ti mai vanda sex, sange si scandal. Astazi le-am dat liber reporterilor de razboi, au ordin sa-si duca nevestele la teatru si sa-si plimbe copiii in parc. E ziua in care CNN nu-si va ologi programul cu Breaking News, ANM nu va trimite alerta de cod galben, iar presedintele isi va anula conferinta de presa din prime time, pentru ca jurnalele TV se vor deschide cu alta stire. Doi medici de la Spitalul Universitar au inventat injectia care ,,vindeca” sarcina extrauterina.

Vreau sa o sun pe bunica-mea si sa-mi spuna doar atat: ,,M-am facut bine. Ma simt, in sfarsit, stapana sa vin in Bucuresti sa te vad!’’ Tot azi astept un telefon de la un prieten din copilarie: „Ce faci, batrane? Mi-au iesit analizele! Sunt mai tare decat cancerul! M-am vindecat!’’ Si simt ca pana diseara, cel tarziu, o sa ma apeleze si sora-mea pe skype si-o sa-mi zica: „M-am saturat de America. Ma intorc acasa!”

La ceas de seara vreau sa ma legati la ochi. Iar cand veti aprinde lumina in taverna unde ne placea sa crosetam nimicuri, in vremurile cand aveam putini bani si mult timp liber, sa-i revad pe toti cei pe care am vrut sa-i sun in ultimii ani, dar habar n-am de ce, de fiecare data, o lasam pe alta data. Nu astept nimic de la voi. Decat sa stiu ca sunteti bine. Stiu, asta e tot un soi de zgarcenie sufleteasca. Cand veti rosti acel „Sunt bine, mersi!’’ imi veti absolvi parte din vina mea de a nu va fi cautat atata amar de timp. Servindu-mi vesti bune despre voi ma veti elibera pe mine, pacatosul egoist.

Si nici macar nu v-am povestit despre culmea egoismului. Azi, in Ziua Bunelor Vestiri, nu-mi va pasa ca flamanzii isi vor da mana cu valonii, albanezii vor dansa sarbeste pe ritmurile Mesecinei, iar palestinienii din Fasia Gaza vor recita Kol Nidrei in seara de Yom Kippur. Sunt un om prea mic ca sa ma miste stirile globale. Nu vreau decat sa-mi rasfat siniubirea. Sa nu mai fiti nevoiti sa ma mintiti frumos cand imi spuneti ca v-a placut post-ul de dimineata de pe blogul meu. Sa nu-mi zambiti scremut cand va intind mana. Sa n-aud soapte spurcate in spatele meu. Iar daca va invit in oras in seara asta pentru ca mi s-a facut dor de voi, sa n-aud din gura voastra: ”Hai mai bine sa ne auzim saptamana viioare la un telefon!’’

Astazi imi doresc sa ma vindec de „Nu” si sa ma imbolnavesc de „Da”. Iar inainte de miezul noptii, fara sa Te manii prea tare, as mai pofti ceva. Sa vina si sa-mi strecoare in ureche ultima veste: „Voi fi mama copiilor tai!”

Cand am lansat Politia Bunului Simt, dimineata la radio, stiam ca rezolvarea traffic jam-ului din capitala nu se poate face decat prin noi insine.

Iata una din cele mai bune initiative civice din ultima vreme. Un sofer bucurestean, mai ager decat toti birocratii de la Sistematizarea Circulatiei la un loc, a gasit cea mai buna solutie pentru fluidizare. Si-a iesit: www.eunublochezintersectia.ro. De acolo iti poti comanda si stickerele pentru luneta ta.

Daca nici campania asta nu av misca nimic inlauntrul unora, atunci imi cer iertare. Nu va pot rapi placerea unui orgasm. Acel orgasm care dureaza o sutime de secunda, aceea cand fortezi din pedala culoarea rosie a semaforului.

Ora 13.00 Iar m-am trezit devreme. Mi-ar fi placut sa fiu Paris Hilton. La banii ei isi permite sa faca nanel pana la 14.00. Mami mi-a lasat iar, pe masa, in bucatarie, fulgii de porumb si cacao cu lapte. Se enerveaza tot timpul cand lumea ma striga cum ma striga, dar ea e prima vinovata pentru soarta mea de Poponetz.

Ora 13.15 Imi caut disperat prin baia cu faianta Versace periuta de dinti cu cap de Mickey Mouse. Parca a intrat in pamant. Cred ca am uitat-o acasa la Anna, alalatieri, cand am dormit la ea. Ma duc in baia de serviciu, decorata Philippe Starck, unde am periuta de rezerva, cea cu capul motanului Sylvester.

Ora 14.00 Anna imi da SMS ca mi-a gasit profesor pentru un curs de rusa pentru incepatori. Asta dupa ce, la a doua intalnire, i-am compus o declaratie de dragoste cu singurul cuvant pe acre il stiu eu in rusa: ‘’Anna, esti balshoi rau!’’ Mi-a trantit o Balenciaga in cap de m-am scurtat cu doi centimetri. Ce vina aveam eu? Io credeam ca balsoi inseamna, in romaneste, frumos!

Ora 14.30 Anna ma enerveaza. I-am zis sa ne vedem, pe Radu Beller, la High Heels Cafe. Ea vrea sa merg acasa la ea. La naiba cu rusoaica! Ea nu vrea sa priceapa ca daca ne bem cafeaua de dimineata in apartamentul ei, logic e imposibil sa aparem maine pe prima pagina. Mbag picioarele!!!

Ora 15.00 Bem cafeaua in spume. I-am zis sa scoata din rama poza ei cu Irinel. Ea plange. Ce-ai fata? Imi zice c-a murit Sabin Balasa. Wtf? Cine-i, fata, Balasa? Stiu multi baieti din oras, da’ asta n-a avut in viata vietilor lui masa rezervata sambata seara la Joshua, in Bamboo.

Ora 15.30 Netty Sandu iar ne-a dat nasol la horoscop azi - nu stiu ca nu ma trezesc la ora aia - da’ nicicum nu cad la pace cu Anna. Ii fac o faza. Ma fac ca ma duc sa fac shushu in baie, dau SMS, fac comanda la paparazzi, si cand ma incalt o rog sa coboare cu mine la masina ca am sa-i dau ceva. Cand cobor scarile din fata blocului, raman mereu cu o treapta in urma, ca sa nu dau prost in pictorial. Imi imaginez deja titlul de prima pagina: ‘’Poponetz s-a mutat la Anna!’’ Avantaj, eu!

Ora 16.00 O ardem chill la un latte macchiato. Eu si Erbasu. La BT Café, in Dorobanti, evident. Stam cu Ziarul Financiar, deschis la pagina cu bursele, dar comentam cat de mult mi s-a schimbat imaginea in bine de cand sunt cu rusoaica. Asta-i ultima fita! Lumea sa aiba impresia ca tu o arzi business, dar tu de fapt sa o arzi chill.

Ora 16.30 Ma mut peste drum. Incep revista presei. Recolta buna. In ultima saptamana am 23 de aparitii. Din care, 14 cu poza, 7 cu mai multe poze, 4 pagini intai si 1 coperta intr-un saptamanal paparazzi. Sa nu uit sa le decupez cu forfecuta cand ajung acasa sis a le pun intr-un chilotel, la dosar. Am un singur regret. Despre botezul fiicei Andreei Marin s-a scris un pic mai mult decat despre mine si Anna.

Ora 18.00 Am adormit pe canapeaua din sufra uitandu-ma la Maruta. Candva invitatele de la el erau in desfasuratorul meu de la mobil de a doua zi. Parca sunt un alt om de cand cu Anna. Simt dorinta, darn u mai simt miza. Ma trezeste un SMS de la Anna: ‘’Nu pot in Bamboo azi. Am concert la Valcea. Liubi!’’

Ora 19.30 Taica-meu iar ma ia cu textele lui. Ca de ce nu am fost azi acasa cand au venit looserii aia de la gaz sa verifice instalatia. Bai, ma lasi? Vroiai sa rada Anna de mine ca io nu pot iesi ca mi-a zis tata sa astept inspectia de la gaze!?! Crezi ca asa se purta si cu Irinel ta’su, cand umbla cu Anna?! Il tinea in casa sa astepte postasul!

Ora 23.00 Dau cheie la Ferrari si plec in blana spre Bamboo. Trec prin cea mai fericita perioada a vietii mele. Dar lumea nu trebuie sa ma vada asa. De aia in seara asta mi-am pus un tricou pe care scrie: ‘’Fuck Paparazzi!’’. Cica, asa, la deruta, san u-si dea seama ca de la mine a plecat totul. Intru incruntat in clubul mare, uin bodyguard se apleaca in fata mea: ‘’Domnu’ Poponetz, va sta bine in poza cu Anna!’’ Nu pot sa ma abtin: ‘’Poponetz e ma-ta!’’ O sa vorbesc cu Joshua sa-l dea si pe asta afara. Mbag picioarele!

Mi-am baut cafeaua intr-o schita a Romaniei. Benzinaria de la intrarea pe Valea Oltului, cum vii dinspre Ramnicu Valcea si lasi in dreapta Manastirea Cozia, e tara in miniatura. E dispusa strategic, la intretaiere de drumuri, exact cum pe vremuri se stabilea asezamantul hanurilor pentru drumeti. E locul unde se termina Regatul si unde incepi sa simti boarea Ardealului.

N-ai cum sa nu opresti acolo. Daca drumul te poarta inspre fostul Imperiu, adastezi in benzinarie ca sa-ti tragi sufletul si sa-ti limpezesti mintea inainte de a te lua in piept cu virajele de pe Valea Oltului. Daca vii dinspre Sibiu cu treburi la ses, te potolesti la un capuccino cu scortisoara dupa cei optzecisiceva de kilometri de depasit tiruri poloneze, dubite cu marfa si Aro-uri cu purcelusi de lapte in remorca.

Iti spuneam ca aici, in benzinaria asezata intre doua manastiri, Cozia si Turnu, se calculeaza media aritmetica a Romaniei. Faptul ca e strajuita de doua lacasuri de cult e singura umbra a evlaviei. In rest, noi si pacatele noastre.

Suntem o tara cu mese putine, unde comanda vine greoi, iar nota de plata trebuie sa o ceri de doua ori pana sa ti-o aduca. Pe terasa, cu belle view la Olt, un directoras bugetar imparte un sandvis cu salam de Sibiu cu soferul institutiei. Cu stanga tine telefonul la ureche si ii explica sotiei ca desi trebuia sa ajunga miercuri acasa a mai fost retinut pana vineri in Bucuresti, cu treburi pe la minister. Mana dreapta o flutura prin aer ca sa-i vada lumea Rolexul cu bratara aurie, fake procurat din China la 10 euro bucata, in timpul unei delegatii guvernamentale. Inauntru, la mese, se vorbeste cu gura plina, se mananca orice, inclusiv cartofi prajiti, cu paine, se injura tiristi si camionagii, se suna iubite, sotii si mame. In fata barului, plozi intepeniti pe bancheta din spate isi dezmortesc oasele improvizand jocuri galagioase. La cativa metri mai incolo, o casiera foarte vocala ridica octavele la un client care venise cu talonul completat pentru a-si ridica mingea de fotbal, premiu la promotie: ”Mata nu intelegi ca ni s-au terminat mingile? Stau sa-ti caut tie mingi, tu nu vezi ca in spatele tau s-a facut coada pana la usa de la intrare?” La toalete, acolo unde pana si regii isi gasesc tinha, nu se tipa, doar se zumzaie. La baieti, intra cate trei o data, merge repede. La fete, ca intotdeauna, e coada de trei-patru persoane. Afara, in parcarea din fata pompelor, un Logan rosu claxoneaza lung, ca de inmormantare, un Q7 alb care a parcat oblic, boiereste, pe doua locuri marcate.

Mi-am amagit foamea, mi-am potolit si celelalte nevoi de la baza piramidei, si parca inainte de a ma infige in pedala mi-as mai fi luat un ”coffee to go”. Ma asez la a patra coada din istoria ultimului meu sfert de ora. Ii vine randul la comanda unei doamne purii, cu ochelari de soare si coafura permanent. ”Domnisoara, ti prego, doi expreso! Aaaa, sorry, due expresii!!!” Parasesc coada, ma asez in tronul meu, mi-l potrivesc pe Chilian in difuzoare, imi pisc acceleratia si ma intorc in tara mea.

Am descoperit o culme mai inalta decat B 01 ERU. In coloana, pe bulevardul Aerogarii, un BMW Seria 5:

B 87 AMW

Vorba unui prieten din Baia Mare, ”Ma, baiatule, beamveu’-i beamveu’!”.

Traian isi aranjeaza nervos nodul de la cravata. Viseaza la ziua cand accesoriul asta nesuferit de protocolar i se va fixa perfect la gulerul camasii, drept si tantos, asa cum ii sta lui Calin intotdeauna. Nodul de la cravata lui Traian o ia mereu cand inspre stanga, cand inspre dreapta. Omul de la protocol mai indrazneste o data: ”Domnu’ presedinte, cand ii strangeti mana, cu cealalta sa-l bateti o singura data pe umar. De doua ori e prea mult!” Simte ca azi va face treaba buna si, din reflex, ii vine sa-si suflecele manecile ca pe vremuri, pe punte, dar isi aduce aminte ca azi l-au pus sa poarte butonii.

George sta deja in poarta. Darz, intinde bratul drept, iar celalalt i-l arunca pe umar. Vrea sa-l mai bata o data, dar…Stop. Isi aduce aminte ca texanul din fata lui e doar partener, nu prieten. Musafirul de peste balta se recomanda primul: ”Hello, sunt George, baiatul lui tata!” “Salut, sunt Traian, tata lui fata!” vine spontan raspunsul lui, urmat de hahaitul sau sec si inecat.

”Gata, e-al meu! L-am cucerit! Am prins eu la viata mea pesti si mai mari!”, isi zicea in gand in timp ce paseau in sincron pe aleea strajuita de cativa arbori batraiori care i-au facut umbra si lui Nea Nicu atunci cand il mai apuca pofta de table prin curtea vilei. Plachiurile pantofilor li se afundau deja in nisip cand ii trece prin minte ca si l-ar putea face tovaras atat de usor daca oaspetele de departe ar intelege limba lui. Dar cum sa-i traduca, aici in mijlocul plajei, theme song-ul care ii inundase lui emisferele: ”Pe nisipul de la mare eu am scris numele tau/ A venit furtuna noaptea, l-a sters si imi pare rau!” ? Glumele ii veneau servite, dar nu le putea impartasi: ”Hai, bai, texanule, ca si Azur tot un fel de country cantau! Ce mi-e Alan Jackson, ce mi-e Nelu Vlad…”

Simte ca a venit timpul sa sparga tacerea de la malul marii si rupe in engleza lui de port o replica despre starea vremii. Cand si-a dat seama ca americanii nu prea suporta sa vorbesti, ca batosii aia de englezi, despre timpul de afara, era deja prea tarziu: ”Draga George, azi n-o sa mai apara curcubeul! E mana lui Putin, si-a pus el in functiune armele meteo ca sa adune norii deasupra Marii Negre.” Fruntea chiriasului de la Casa alba se increteste, semn ca vrea sa evite subiectul Vladimir in dupa amiaza asta, si ca sa se salveze deviaza cu o intrebare de grupa mica: ”Mister Vasesque, de ce e Marea Neagra neagra?” Traian simte ca i-a venit pestele prajit pe tava si i-o intoarce fara respiratie: ”…de suparare. De aia-i neagra. De suparare ca la tarmul ei e Mamaia si nu Hawaii!” Hahaitul sec se sparge din nou, o data cu valurile care lovesc cu nerv malul. Si iar se asterne linistea.

Traian insista sa-l gadile cu subiectul Putin. ”Stii, George, fostul meu ginere, din partea lu’ fiica-mea a’ mai mare avea un cantec, De la rusi vine ploaia…” Si-ar fi dorit ca replica asta sa-l gaseasca pe amicul sau afectat, cu privirea scrutand cerul cenusiu de la Rasarit. Nu l-a pleznit! Ochii margelati ai lui George cautau cu disperare un alt punct de sprijin. Si l-a gasit intr-o clipita. Se uita in ochii supusilor sai ca la o clepsidra. Minutele informale au expirat.

Comandantul de nava se agata de ultima secunda. Scoate din buzunarul interior al sacoului o caseta dreptunghiulara si i-o intinde partenerului. ”George, daca intr-o zi te vei satura de Hollywood, incearca sa te uiti la filmul asta. Avem noi un baiat bun aici, bun de tot. Daca s-ar fi nascut la voi, Jack Nicholson ar fi trait in anonimat!” Americanul primeste darul si se intoarce catre oamenii lui. Traian ramane in spate, zambeste hatru si isi aranjeaza inca o data nodul de la cravata.

Tarziu, in noapte, George se aseaza greoi in patul din apartamentul pezidential. N-a auzit in viata lui de Liucean Peenteeleeye. Oricum, nu prea cunoaste mai mult de cinci nume de regizori de film si aia toti, americani. Titlul filmului i se pare la fel de straniu. Balanta. Da, totusi, play si potriveste subtitrarea in engleza. Impaturise deja un ochi cand aude, ca prin vis, o replica mai nervoasa a actorului pe care i-l laudase Traian, Victor Re-ben-geeuk: ”Ascultati-ma pe mine….Al mai prost om din lume e americanul!”

Romanii rateaza prea des, singuri, fata-n fata cu destinul. Ne dorim de aproape doua decenii grabnica mantuire de comunism, dar ratam fiecare ocazie cu gratie si talent, stiind ca urmatoarea secunda ne va aduce o sansa si mai mare. Dupa bunul obicei romanesc, lasam chiar si izbavirea de o epoca trista in plata Domnului. Ratam si ramanem doar cu regretul: ’’Atunci era momentul…”

In 1992 era momentul. L-am avut in fata noastra pe Mesia vremurilor, Michael Jackson. Am lesinat la picioarele lui, un stadion intreg i-a racnit numele fortandu-ne la maxim corzile vocale, am dat de veste Planetei ca poporul asta nu traieste cocotat in cocotieri. Michael a plecat si noi l-am ales inca o data pe Iliescu.

Am mai strigat ’’Ispasire!!!’’ in seara lui 11 iunie 1999, cantand cat ne tineau plamanii ’’Nothing else matters’’ cu Metallica, pe National. Aveam atunci atat de multa forta de a rupe definitiv lanturile care ne legau de trecut incat nici n-ai fi zis ca, mai devreme cu cinci luni, in ianuarie ’99 noi dadeam inca lupte civile cu gherilele lui Cozma, la Costesti. A plecat Metallica, precum o briza calduta de vara, si noi ne-am plans in continuare damnarea. Mantuirea noastra era carevasazica sublima, dar lipsea cu desavarsire. Nu noi eram vinovati ca tipatul nu era urmat de fapte, ci, vezi doamne Ei, care ne lasa sa strigam in pustiu. Vorba unui clasic, problema acestei tari e ca exista prea multi oameni care spun ’’problema acestei tari…’’

Nu numai ca nu am invatat nimic de la Metallica, dar in anii ce-au urmat am nascocit din propriile noastre bube personaje strambe si hade, cum ar fi Becali. Si, totusi, destinul ne-a mai dat o sansa. In 2007 am anuntat din nou in megafoane ruperea jugului comunist: Rolling Stones cantau pe Lia Manoliu. Au fost acolo, in acel cazan care fierbea la 45 de grade celsius, batrani carora varsta le permitea sa se traga de sireturi cu Mick Jagger, laolalta cu pustimea emo cu conturi pe hi5, au fost corporatistii crescuti in taberele de la Navodari si decreteii care conduc Romania din Outlook, Excel si Powerpoint. Eram toti acolo, in cazan, dar am ratat iar, la mustata, mantuirea cand am realizat ce ne desparte de civilizatie: organizatorii au ramas in toiul concertului fara apa. Iar cand ti-e sete parca si pofta de a ucide comunismul ti se taie.

In zadar cred unii ca Summitul NATO a fost ocazia sa ne despartim definitiv de ce-am trait. Modul in care l-am organizat n-a dovedit decat ca inca facem parte din trecut. De la politistii care tremurau de frica in intersectii pana la aroganta cu care au fost tratati soferii din Bucuresti in perioada repetitiilor. Mi-e ciuda s-o spun. Insa adevaratul summit al integrarii noastre l-am ratat. Era in seara aceea in care, deshidratati, il priveam gura casca pe Mick Jagger cum zburda ca un adolescent pe scena. Dar nu-i bai! Mai e o sansa pentru noi. Promitem solemn sa inchidem socotelile cu trecutul in seara cand o sa cante doar pentru noi U2. ’’Hello, hello/ I’m at a place called Vertigo!’’