Sunt un fetisist. Mintea mea construieste obsesii legate de picioarele femeii. Da, am un cult pentru pantofi, asemeni vanzatorului din Sex and the City care ii permitea lui Charlotte sa aiba cele mai scumpe incaltari cu conditia sa accepte sa o priveasca probandu-le.

Cred ca o faptura devine femeie cand se suie pe 10 centimetri. Si sunt sigur ca femeia e desavarsita cand pantoful negru, de lac, are varful decupat cu delicatete, atat cat sa dezvaluie vederii doua degete subtiri pictate in rosu. La fel cum ma inscriu in clubul adoratorilor de balerini. Poantele sunt un accesoriu feminin atunci cand din ele rasar doua glezne de caprioara, firave si longiline ca toate monumentele care pornesc din pamant si duc catre infinit.

Nu-mi doresc decat sa vina vara mai repede, sa ma tolanesc la mesele pe care bistrourile le scot afara, pe trotuar, si sa va arunc ocheade in timp ce defilati mandre si drepte prin fata mea. Ma dau de gol. Sa stiti ca niciodata nu ma uit la fermitatea pasului, dar pozez mereu vinisoarele care va strabat laba piciorului, adica exact partea aia pe care o lasati neacoperita, dintre linia jeansilor si conturul balerinilor.

Si aici incepe cu adevarat obsesia mea. Glezna de femeie. Sunt in stare sa tin un curs de master doar despre anatomia gleznei. Va pot spune oricand de ce Sophia Loren e mai sexy decat Scarlett Johanson. Pentru ca desi Scarlett e infloritoare, iar Sophia la apus, bunicuta are inca gleznele care fac diferenta. Glezna e ultima reduta pe care o schimonoseste trecerea anilor, este ultima taina a unei femei care imbatraneste.

Stiu sa-mi sustin cu argumente teoria ca Monica Belucci are o glezna mai iscusit sculptata decat Angelina Jolie. Sigur, dupa toate legile esteticii frumosului e imposibil. Belucci e planturoasa, in timp Mrs. Brangelina este creata fara greseala, e un echilibru artistic perfect intr-un corp de femeie. Dar va cer sa le mai priviti o data. Atent si in amanunt. Monica stie sa-si arate gleznele zambind complice pentru noi, cei zero virgula cinci la suta dintre barbati, care nu ne oprim cu analiza trupului unei femei la buze, ochi si sani.

A-ti tuguia buzele e balci. A-ti dezveli tot trupul este hypermarket. A-ti dezgoli un san este autoservire. A-ti arata doar gleznele unui barbat este boutique de lux. Toti barbati vor recunoaste pana la urma ca nimic nu e mai erotic decat sa gasesti o femeie dormind si doar gleznele sa iasa complice de sub cearsaf.

Dincolo de nebunia mea, sunt convins ca ultimele minute ale facerii Dumnezeu si le-a petrecut sculptand cu migala glezna Evei. A fost modul Lui de a pune punct.

Imi ascut Subiectivul si-mi slefuiesc Atentia pentru jurizarea concursului de bloguri de la Olimpiadele Comunicarii.

Este ultima saptamana de inscrieri asa ca va invit sa intrati repede in lista. Va reamintesc, dincolo de premiile clasice, eu pun la bataie un post de Special Guest pe blogul Viata si Acordeoane.

Si-acum, apropiati urechea. Ascultati cum promovez eu, dupa propria putinta, Olimpiadele de anul asta, intr-o campanie semnata Leo Burnett.

Este adelinpetrisorul Ungariei. Nu prea il mai vezi in vesta si pantaloni cu buzunare, costumele ii vin turnate, iar camasa ii iese de sub maneca sacoului trei centimetri, exact cat trebuie sa se vada butonii asortati cu cravata, de obicei verde, si cu batista din buzunarul de la piept.

Frei Tamas a transmis corespondente de razboi din Somalia, Bosnia, i-au explodat hoteluri in ceafa si a fost captivul cartelului drogurilor de la Medelin. Din arestul columbian a ramas, insa, cu gustul cafelei de la mama ei.

Face Frei Dossiez, o emisiune de ancheta si reportaj la unul dintre cele doua posturi comerciale din Ungaria, recomanda carti politice si de calatorie si are agatate in cui doua premii Pullitzer, varianta maghiara. Dar ii place sa vorbeasca ore in sir despre cafea. Sau, cel putin, e unul din putinii oameni care stiu sa-ti spuna zece diferente dintre un ristretto toscan si un espresso sicilian.

Duminica, la Budapesta, mi-am luat drogul matinal in cafeneaua lui Frei. E ascunsa in mijlocul rafturilor cu carti dintr-o librarie. Locul - un fel de Carturesti mai popular. Omul - un fel de Philleas Fogg, negrabit, care a inconjurat lumea pentru a aduce cafea din fiecare loc unde aceasta si-a desavarsit aroma.

Cafe Frei e o replica a consumerismului ponderat la hulpavul Starbucks. Reporterul TV a mascat bine intentia comerciala, a invelit-o in coperte de carte. Pentru ca in rest respecta toate legile marketingului: vinde si coffee-to-go, la pahar de carton, pune la mese servetele din hartie reciclata si are un stand cu suveniruri - cesti branduite, cafea boabe, masini de cafea.

Nu l-am vazut niciodata facandu-si meseria, nici n-as intelege prea multe oricum, dar imi place omul asta. A stiut sa-si traduca celebritatea in ceva. A mai infuzat si niste pasiune. Frei Tamas, ungurul care citeste The Guardian la cafeaua de dimineata, ne da o lectie despre ce inseamna extensia de brand. Intr-o era cand extensiile de brand nu sunt nimic mai mult decat: ”acum cu gust special de micshunele” sau ”de ce nu cola cu zero calorii”.

Cafeaua nu se bea. Se contempleaza. Nu o sorbi, pe graba, in picioare. Iti gasesti pozitia comoda in scaun, tii ceasca in palme, sufli alizee peste spuma de lapte, creezi vertijuri in care sa-ti ineci gandurile negre. Mi-a aratat intr-o dimineata de sambata cum sa iubesti cafeaua. Cum sa prelungesti momentul de voluptate, asortand-o croissantului cu migdale. Si tot de la el stiu sa-mi iau intotdeauna la mine o revista sau o carte la cafea. M-am intrebat dintotdeauna de el spune ‘’Hai sa stam la o cafea!’’, in loc de ‘’Hai sa bem o cafea!’’. Acum stiu, cafeaua nu e o actiune. Cafeaua e stare. Drogul negru e subiectul, nu predicatul.

Asta m-a invatat el. Sa-mi incetez existenta de verb. Mi-a aratat frumusetea subiectului intr-o propozitie. Sa nu mai strig la vreme rea ‘’Ploua!’’, ci simplu ‘’Ploaie.’’ Sa nu exclam, doar sa pun punct. O sa va nenorocesc cu repetitiile. Dar ‘’Ploua!’’ este apasare. ‘’Ploaie.’’ este deja o stare de care am invatat sa ne bucuram impreuna, ascunsi in camere de hotel, cufundati in muzica noastra ascultata pe sosea, ferecati in bistrouri, unde alegem mereu o masa la fereastra si ne ascundem dupa perdeua de stropi.

La fel, ‘’Zambeste!’’ a devenit ‘’Zambet.’’ Am renuntat la verbe pentru ca de cand a aparut el am invatat sa nu ma grabesc nicaieri. Am devenit femeia pe care o bucura substantivele: asternut, pleoape, buze, coapse, miros, respiratie, placere. Vezi?!? V-am descris viata nostra doar din substantive. Abia acum stiu ca invers e imposibil. Un substantiv nu-l poti descrie printr-un sirag de verbe. N-o sa-i multumesc pentru ca si-o va lua in cap, insa de cand a aparut el mi-am dat seama ca sensul in care alergam eu singura, ca o nebuna, era de fapt contrasensul.

E profesorul meu de viata simpla. Am aflat de la el cum sa-ti desenezi trairile in tuse putine. Am incetat sa-mi gandesc trecerea in somptuozitati baroce. Acum, privindu-ma in oglinda, vad un crochiu incropit de un artist de pe malul Senei. Nu-mi mai complic viata cu locutiuni. O camasa barbateasca alba, de in, pusa pe trupul meu firav de femeie are efectul celui mai migalos make up. O dimineata in care pasesc cu talpila goale, infofolita in halatul de baie si ciufulita dupa somn, pe terasa pensiunii unde isi fumeaza el tigara valoreaza cat o cina romantica de trei stele Michelin, in golf, la El Bulli. Inca o chestie pe care n-o stiam despre mine pana sa apara el. Am glezne frumoase, asa mi-a spus. Si prefera sa-mi las mereu la vedere degetele de la picioare decat sa le maschez in Jimmy Choo.

Inchei aici. Pentru ca in articolul asta de 2000 de semne am folosit mai multe verbe decat in cei trei ani petrecuti alaturi de el. Iar iubirea noastra nu-i decat un substantiv comun. Si, totusi, atat de rar.

Istvan Lorincz ( formerly known ca facatorul FHM Romania) mi-a dat cea mai buna veste a saptamanii. Magazinul meu preferat isi deschide reprezentanta in Romania.

Cel mai probabil din luna mai va fi pe bancheta din spate a ‘’statutului tau social” editia in limba romana a GQ ( Gentlemen’s Quarterly). Istvan lucreaza in aceste zile la numarul 0. Revista se pozitioneaza pe o treapta de sofisticareala ceva mai inalta decat FHM sau Maxim. Concurentul proxim: Esquire. Desi, la geneza, GQ - sub denumirea Apparel Arts - venea pe taraba la pachet cu Esquire.

Care-i treaba mea cu GQ Romania veti afla mai peste doi timpi. Va dezvalui pana atunci un secret pe care-l stiu doar prietenii mei buni. In avion, GQ este pentru mine de ani buni lectura obligatorie si la fiecare zbor exclam acelasi lucru: ”Asta-i revista la care mi-ar placea sa scriu!”

P.S. Va pun sub priviri coperta din septembrie 1958, respectiv GQ-ul din aprilie 2008. Ca sa nu mai ziceti ca barbatul e o specie care nu evolueaza! Desi nu stiu sigur daca Farrell este cel mai bun exponent al evolutiei speciei.

Ma surprind la bataia cucului de miezul noptii avand reactii viscerale. Ipochimenul asta roz ma transforma intr-un animal. Tot raul spre bine! Animal fiind, incep sa inteleg perfect drama apropiatilor mei de lant trofic de la Zoo Baneasa.

Asta e stirea de azi. 11 martie 2008:

“Primarul general Al Capitalei, Adriean Videanu, a admis, mar?i, c? Gr?dina Zoologic? din Bucure?ti nu r?spunde exigen?elor de mediu. Videanu a spus c? municipalitatea nu a identificat îns? alt? suprafa?? de teren pentru ca gr?dina s? fie mutat?, iar terenul din apropierea Lacului Morii pe care se dore?te amenajarea unei noi gr?dinii zoologice este în litigiu în instan??”, scrie Rompres.

Asta e stirea de mai ieri. 29 noiembrie 2007

Pentru moment, Parcul Zoo a fost inchis p?n? la finalizarea investiga?iilor. In leg?tur? cu terenul pe care este amplasat? Gr?dina Zoologic?, Videanu a spus c?, at?t timp c?t este primar, acesta NU-SI VA SCHIMBA DESTINATIA ACTUALA.” , scria Jurnalul National.

Nu, la nervi nu-mi gasesc cuvintele. Emisfera care ar trebui sa se ocupe de actul creativ este inundata de sange. In mai putin de trei luni este, pe numarate, este a treia gafa de gen pe care o comite. Nu, eu nu cred ca este prost intentionat. Este doar idiot. Noapte buna, idiotule!

Am vibrat la propunerea lui Dragos Tuta si a lui Marius Balaci. Anul asta intru in juriu la Olimpiadele Comunicarii. Voi fi unul dintre boierii sectiunii de bloguri.

Inteleregerea mea cu Olimpiadele e cat se poate de evreiasca. Pe langa jurizarea premiilor clasice, ofer independent statutul de guest blogger la ”Viata si Acordeoane” pentru unul dintre studentii intrati in valtoarea sectiunii.

Nu sunt in stare sa briefuiesc. Dar, in principiu, caut o Stela pentru Arsinelul existent.

Citez din declaratia de intentie data celor de la Olimpiade:

“Nu va ascund scopul meschin pentru care intru in juriu la Olimpiadele de anul asta. Dincolo de serviciul intors comunitatii, imi propun foarte serios sa gasesc printre participantii la sectiunea bloguri un special guest blogger pentru Viata si Acordeoane. Un om care sa vibreze la impulsurile orasului la fel de mult cum o fac eu. Un om viu, cautator de fericire si mestecator de trenduri. Voi scrieti, va caut eu! “

Headhuntingul asta va priveste inclusiv pe voi, cei straini de Olimpiade, dar apropiati spiritului acestui lot virtual.

A devenit un personaj in umbra tatalui. Chiar si dupa ce a vandut 6 milioane de carti in 46 de tari, n-a reusit sa iasa la lumina. Hillary Swank a jucat in ecranizarea romanului sau, ‘’P.S. I Love You’’. ‘’If You Could See Me Now’’ este tot cartea ei pentru care Disney a platit 1 milion de dolari ca sa faca un film cu Hugh Jackman. Si degeaba. Povara parintelui cantareste mai greu pe umerii fetei roscovane, cu par blond si constitutie cam dodoloata. Cand ciupelile gen ‘’fata lui tata’’ devenisera deja vetuste, criticii au gasit un nou ghimpe pe care sa-l infiga in celebritatea fiicei: ‘’Scrie usor, se pricepe doar la chick lit!’’

Cecilia Ahern isi asuma stigma: ‘’Am crescut toata viata in jurul politicii. Tot ce faceam era pus sub semnul intrebarii., asa ca eram pregatita.’’ Suna parca mai bine decat rostirea omoloagei sale din Estul Europei: ‘’Lui Bush Junior nu i s-a imputat niciodata ca este baiatul lui tata’’. La 26 de ani, din anticamera maturitatii, pistruiata a invata sa-si poarte crucea. Vina ei e ca tatal se afla vremelnic in fruntea guvernului irlandez.

La aparitia primei sale carti, recenziile au mitraliat-o la zid. Avea 23 de ani, varsta emotionala suficienta pentru a face pasul inapoi de la scriitor debutant la beizadea. Cecilia a scris, insa, mai departe cu o incrancenare care friza autismul. Anesteziata de presa de intampinare, aproape ca nu s-a bucurat cand romanul sau de debut a ajuns pe masa producatorilor de la Hollywood.

Surda si oarba, domnisoara Ahern si-a continuat existenta la limita dintre glamour-ul pop si banal. Acum multi ani a facut parte dintr-o trupa inscrisa la preselectia pentru Eurovision. Sora-sa e nevasta unui fost icon de la Westlife. Ea, in schimb, isi consuma voluptatile cu un atlet care viseaza la o cariera de actoras. Intre doua bestseller-uri isi face timp sa scrie scenariul si pentru serialul american de pe ABC, ‘’Samantha Who?’’ Si mai e ceva. Cecilia scrie doar noaptea, de la 10 la 7 dimineata, aproape pe furis, cand critica sforaie si se intoarce pe partea cealalta. Manuscrisele nu le imprastie la editori pana cand nu i le citeste mai intai mama. Aproape tot din devenirea ei sta sub semnul mamei, dar eticheta deja a fost pusa: ‘’Daca nu era tac’su, era o anonima!’’

Desi nu e goala pe dinauntru, Cecilia Ahern ramane doar un personaj. Ii mai trebuie Ceva pentru a deveni icoana. Ar trebui sa se gandeasca serios sa inceapa o relatie cu fiul liderului opozitiei de la Dublin.