Vor veni zile mai bune, cineva-mi tot spune…
Aici am lansat intrebarea. Cum ati gasit Hard Rock Cafe in Bucuresti? In subsolul postarii, am descoperit azi, au aparut primele cronici ale crasmei:
Iulia Fratila a incercat. Da raportul aici, iar data viitoare cand mai calca pe la HRC o sa comande specialitatea romaneasca: ”muci-n fasole”.
Catalink a vizitat, a stat la bar si i-a dat cu rest.
Oana spune ca Hard Rock-ul nostru e mai fain decat fratele din Madrid si simte ca va deveni ”the place to be in”.
Eu o sa merg prima oara abia in seara asta. Sunt curios in ce se traduce mult laudatul ”training al personalului in cafenele din afara”. In Return On Investment sau doar intr-o conditie obligatorie pentru obtinerea francizei?
Foto: mediablog
Nu fi taran! Injura simplu. ‘’’Tu-ti ceapa si arpagicu tau astazi si maine!’’ sau ‘’Calca-te-ar trenu de Cluj sa te calce!’’ sunt nerecomandate. La Capitala lumea se grabeste, deci sudalma trebuie sa fie scurta si percutanta, din maxim doua cuvinte.
In Bucuresti, cand conflictul escaladeaza, nu se scuipa taraneste in barba. Ii scuipi parbrizul si dupa aia ii zici ce ai de zis.
In intersectiile semaforizate functioneaza urmatoarele prioritati. Prioritatea numerelor de Bucuresti fata de numerele de proivincie. Prioritatea Loganurilor galbene tunate fata de orice. Prioritatea numerelor de PH fata de orice, mai putin Loganuri galbene tunate. Prioritatea SUV-urilor fata de clase inferioare. Prioritatea coloanelor oficiale fata de ambulante.
Intrebari nerecomandate turistilor, aiuristilor, habarnistilor. ‘’Nu va suparati, cat aveti ceasul?’’ ‘’Stiti cumva ce autobuz ma duce in Militari?’’ ‘’Aveti cumva idee incotro e Gara de Nord?’’ Nu cunosti aceste coordonate, nu meriti sa ne respiri aerul orasului in care soarele rasare doar daca-l platesti.
Daca ai impresia ca exista ceva gratis in Bucuresti, nu vei primi nimic. Daca gasesti ceva ieftin, cumpara si-ti va parea rau. Daca platesti ceva scump, nu te astepta sa fie si bun, bucura-te ca ti-am zambit cand ti-am luat banii. Daca vrei sa cumperi ceva de lux, asteapta-te sa platesti dublu, in banii aia intra si un pictorial intr-o revista de paparazzi.
La carciuma. Cand ceri apa minerala nu te va intreba nimeni ‘’plata sau garbogazoasa?’’, iti vor aduce direct apa cu bule. Cand intrebi daca au cola, iti vor aduce Coca Cola. De parca Pepsi ar fi o bautura pe baza de braga, nu tot cola. Cand comanzi ciorba de burta, ospatarul te chestioneaza suplimentar: ‘’Sa fie cu ardei si smantanica?’’ Sau cumva la alte popoare ciorba de burta se serveste cu wasabi si sos de soia?
Sa nu cumva sa te bata gandul sa vizitezi muzee in setea ta neostoita de a-ti cunoaste orasul. Bucurestiul nu-i un oras pentru vilegiatura, deci are alergie la turisti. Muzeografele se vor uita chioras la tine, ca la un pierde-vara. Singura sansa de a vizita un muzeu din orasul tau este in grup organizat, cu clasa, inainte de varsta buletinului. Dupa care, adio!
Te-ai intrebat de ce tabloidele din Romania au titluri sensibil mai mari decat suratele din restul Europei civilizate? Pentru a-ti oferi tie, navetist matinal cu metroul, posibilitatea de a citi in diagonala ziarul pe care-l tine deschis vecinul de bancheta. In Bucuresti poti fi un om informat fara a da bani pe presa cotidiana. Asta, desigur, daca nu vrei sa joci la 7 Magic sau Clickmania.
In Bucuresti nu exista ‘’Da’’ sau ‘’Nu’’. Da este pretutindeni ‘’Mdeah!’’. Nu este universalmente ‘’Ntzzz!’’
Ghidul micului bucurestean. Mdeah! Superfluu titlu. Bucuresteanul este, prin definitie, mitic. Iar un mitic nu poate fi altfel decat mic.
Sec. La fel ca un Cabernet chilian. Eu n-am inteles nimic. Dar am ras cu pofta.
Cheia filmului e un vid. Precum ochii Beatricei.
Ieri s-a deschis Hard Rock Cafe din Herastrau. Se intra din Kisseleff (aproape de Piata Presei), imparte aceeasi parcare cu Pavilionul H. Incercarea de prezenta pe net a francizei romanesti o gasiti aici. A fost cineva?
Eu, mai parizian in gusturi de cafenele, astept inaugurarea asa-anuntatului restaurant French Bakery, gard in gard cu La Mama de pe Episopiei. Deoacamdata au dat drumul doar patiseriei de la parter. Adica, inca un loc in care poti lua la pachet cei mai buni melci cu vanilie din Bucuresti.
Am fost acasa. La Budapesta. Am stat doar cateva zile, dar am simtit de cateva ori acel ‘’little cosy thing’’. Exist de 8 ani de zile in Bucuresti si aici, in orasul meu iubit si ticalos, n-am simtit niciodata emotia desavarsita.
In Varosmarty Ter, la Gerbeaud, in cafeneaua unde totul e vechi, scump si bun, am intrat induiosat, cum as fi intrat in bucataria de vara a bunicii. Pentru ca mandria cafenelei este Gerbeaud Torta, aceeasi prajitura cu care bunica-mea ma asteapta la masa de Craciun, in fiecare Craciun, dintotdeauna. Doar ca buna mea ii rosteste numele din topor, ca la noi la Maramures – Jerbo – dand dracului accentul frantuzesc. Ea habar n-are ca gateste un desert imperialist, dar o face la fiecare sarbatoare pentru ca asa a invatat de la mama ei, buna batrana, de pe vremea cand nu numai pamanturile natale erau sub ocupatie austro-ungara, ci si papilele gustative ale oamenilor locului.
Tot la Gerbeaud, unde te simti ca intr-unul din saloanele Mariei Theresa, am mancat Kremesz, o alta prajitura de acasa, pe care in nordul tarii am importat-o literal, iar ceilalti romani i-au spus, dupa vrerea sasilor, cremschnitt. Pe scara sociala a bucatelor, Kremesz-ul face parte din aristrocratia gustului. E o prajitura careia astepti mai intai sa i se topeasca foile fine in gura si abia apoi ii simti buchetul, pe varful limbii. Cand maica-mea gatea Kremesz, facea intotdeauna doua tavi: una pentru musafiri, a doua pentru mine.
Nu vreau sa-ti mai necajesc perceptorii gustului, dar la Gerbeaud, in cafenea, m-am rasfatat si cu pogacele. Niste pateuri nenorocite, din cartof si osanza de porc, care au si un gust respingator. Asta as fi scris despre felul asta de mancare, total antidieta, daca pogacelele nu mi-ar fi adus aminte de dodoloatele alea ornate cu chimen, fierbinti si rumene, pe care strabunica le scotea din cuptor duminica la amiaza, cand ne intorceam de la biserica, bucurosi ca iar s-a terminat slujba aia lunga si neinteleasa.
Ar mai trebui sa-ti zic despre tablourile cu tarani din Sighet ale lui Hollosy Simon, pe care le-am vazut la Magyar Nemzeti Galeria. Am crescut stiind ca Hollosy Simon a infiintat colonia pictorilor din Baia Mare, dar pana anul asta nu-i vazusem nici o lucrare. Sau sa-ti povestesc despre cum am colindat pana dimineata la Sapanta pe frigul ala zdravan de acasa, de minus cinspe grade. Caci frigul asta crancen nu-i ger obisnuit, e singurul frig care are miros. Pe bune, la minus cinspe, nu mai simti frigul, ii adulmeci doar mireasma.
Nu-ti mai spun decat ca in vacanta asta am simtit ca s-a intors ceva in mine. Am inceput sa caut cu disperare ceva, iar sensul cautarilor ma duce intotdeauna spre acasa. In Little Gidding, T.S. Eliot scria: ‘’And the end of all our exploring / Will be arrive where we started / And know the place for the first time.’’ Sfarsitul e acolo unde incepem.
Vorbeam despre cuvinte potrivite si simfoniile lor. Al meu ramane CONCIERGE. James Joyce era indragostit de CUSPIDOR. Cel mai frumos cuvant ales de englezi, prin sondaj, este MOTHER. Nemtii au gusturi previzibile: in tara wurstchenului si hubschenului, HABSELIGKEITEN a fost ales cel mai drag cuvant.
De ieri, de cand am provocat acest vis colectiv, Indragosteala de cuvinte, am primit nesfarsite variante, sume de silabe, raporturi placut fonetice intre vocale si consoane. Mai jos, fara cenzura, iata rezultatul wikimuncii cititorilor de pe Viata si acordeoane. O lista eterogena, care nu afiseaza aroganta de a fi si complexa:
SERENDIPITY
DARLING
GHINDOACA
VISAGE
GLAMOUR
BLADE
EMOTIE
VIATA
JUNGLE
HAOS
ANCESTRAL
AMAR
AMURG
DOR
VIOARA
FUIOR
FUNIGEL
BISTRE
FRECKLE
EXCEDA
VESPASIANA
PETRECERE
DISCOMBOBULATED
MIRIFIC
FANTABOULOS
AMOR
BRIGHT
EXQUISITE
ZMZRILINA
SUPERCALIFRAGILISTICEXPIALIDOCIOUS
AMOUR
RELENTLESS
MESMERIC
CELADOOR
STUPENDOUS
IUBIRE
Si cu asta, punct. Pana aici ne-a fost joaca! Pasul urmator e rafinarea experimentului. Precum in cazul unui scotch, trecem la maturatia ideii.
Indepartam ”poligloata”. Vreau sa gasim impreuna cel mai frumos cuvant al limbii romane. N-aruncati cu halebarda-n autor ( halebarda, ce frumos si vanjos cuvant!!!)! Nu e nimic stiintific! E acelasi vis colectiv de care vorbeam.
In prima etapa astept propunerile voastre. In subsol, tastati cel mai frumos cuvant al limbii romane. Nu uitati sa va intoarceti zilele urmatoare pe Viata si acordeoane. Ce-am inceput impreuna, trebuie terminat impreuna!
P.S. Nu suntem singurii amanti ai cuvintelor. Am gasit un blog dedicat in intregime armoniei lor: myfavouriteword.com
Ma indragostesc de cuvinte. Rareori de forma, deseori de sufletul lor. Sufletul cuvantului e felul in care limba se arcuieste, se impatureste si se zbate intre bolta si planseu pentru a crea rezonante de ateneu.
In vacanta tocmai incheiata m-a obsedat un cuvant:
CONCIERGE
Il rosteam de sute de ori pe zi. Munceam, transpiram, ma chinuiam sa-i gasesc pronuntia perfecta. Pentru ca el, in osatura lui, e un cuvant perfect. Nu-i lipseste nimic. E nobil, uneste culturi pizmase ( l-au nascut francezii - Comte Des Cierges - si l-au luat inspre adoptie saxonii), incepe cu o silaba tihnita ca un lac de munte, are apoi susur de paraias, si, la final, se sparge violent, ca valul de stanci.
E printre putinele cuvinte pe care inainte de a le pronunta trebuie sa faci o pauza de gandire. Il repeti in sinea ta si-apoi, cand esti sigur pe tine, il articulezi.
Concierge e frumos si rotund ca o simfonie. Si lautarii ar putea canta simfonii. Dar ar fi pacat.
P.S. Care-i cuvantul tau perfect?
Priviti-o, va rog! E propunerea mea pentru special guest star-ul editiilor 2008 Ursuletul de Aur, Stelutele Marii sau Constelatii Dunarene.
Mai de buna voie, mai impinsa de la spate de taticu-pavel-stratan-wanna-be, fetita canta hitul Apologize - One Republic. E drept, mai mult decat sa se joace cu octavele, ii place sa flirteze cu camera. Clipul merita macar pentru replica ei adorabila, din final: ”Bye, camera!”
Acest ”Bye, camera!” nu e un simplu salut, conjuga un intreg sistem aspirational. Caci, nu-i asa, la ce altceva se reduce cultura pop pe care o traim decat la ”Hi camera!”/ ”Bye camera!” ?
Am aterizat azi noapte, tarziu, in smogul Otopenilor. Fly Taxi si…zbarrr spre casa!
La intrarea pe primul pasaj de pe DN 1, chauffer-ul a revelat ca nu mai are lichid de parbriz. La iesirea de pe pasarela mazgoasa ii era peste putinta sa mai vada un eventual pericol aparut din negura cetii. In timp ce urcam al doilea pasaj injura deja de toti sfintii marcati cu cruce neagra in Calendarul Ortodox. La coborare, sudalmele se agraveaza: trecuse deja la cei cu cruce rosie.
Stop pe rosu! Deschide portiera, scoate o Coca Cola, la PET de 2 litri, si stropeste uniform parbrizul. Dupa doua-trei miscari de du-te vino ale stergatoarelor, parbrizul ni se infatiseaza precum un cristal Swarowsky in vitrina la Harrods.
Habar n-aveam ca mandria Atlantei, The Coke, a devenit obligatorie in kit-ul de anotimp rece recomandat conducatorilor auto. Sau cum zis-a mai-nainte mintea publicitarului de pe urma: Always Coca Cola.
