Poveste adevarata. Targ de turism. Un prieten, tour operator in .ro, face schjimb de carti de vizita. Ajunge acasa, le desarta si da peste asta. Elodie Lazarus, director de vanzari la Tahiti Tours in Polinezia Franceza:

Nu cred. Pun mana pe telefon si sun la numarul de contact, in direct la Antena 2. Raspunde o voce de femeie si confirma ambele nume. Ii povestesc telenovela si sinistra coincidenta. Nu intelege nimic. Rade tamp, dupa cum zambeste DDD la el in emisiune.

Sunt fericit. Am pipait-o si-am strigat: ‘”Exista!”.

E un link primit de la Tom Wilson, un DJ ros de invidie. Pentru ca accesand www.djsebi.ro veti vedea maiestria brandingului personal.

DJ Sebi este maestrul celor mai reusite petreceri. DJ Sebi este cel care a brevetat dedicatiile prin messenger. DJ Sebi este acest Pharell Williams de la Oradea, adevaratul inventator al megastarului regional Strugurel.

Daca te bate gandul sa comanzi o dedicatie pe mess ( totul la 10 euro!), DJ Sebi iti ofera si o mostra de competenta profesionala.
O poti asculta aici.

Dupa Tiesto, DJ Sebi ar trebui sa fie urmatoarea tinta pentru brandul de petreceri Heineken Music.

Dupa trei ore de asteptare la spalataorie, azi am fost mangaiat de Revelatie. Stiu sigur ce-mi doresc de la Spiridushul Interior.

Vreau sa gasesc acea masina care sa arate perfect estetic chiar dupa trei saptamani de bai prin techerghiolul Capitalei. Acea caroserie concept pe care sa o poti tavali prin cararile desfundate ale targului, asemeni mucenicilor prin nuca, si totusi sa arate in continuare stock. Acel autoturism care sa verifice headline-ul ”Murdarirea este buna”.

Cioroianu a vrut sa-i trimita pe Mailat Brothers in lagare de concentrare in sterpa Sahara. Biografia Micului Antonescu de la Externe va purta titlul ”Mein Kampf”. Vi se pare ca e singura fantoma nazista a vremurilor pe care le traim? Romania e Al Patrulea Reich.

Inainte de a trasa poduri de flori intre frati, ar trebui sa ne imprejumuim tara, de-a lungul fruntariilor, cu sarma ghimpata. Suntem la coada Lumii. Traim intr-una din ultimele tari care inca nu a interzis folosirea cianurii in minerit. Iar cianura e nazism. Ea a fost folosita de supusii Fuhrerului in timpul celui de-al doilea razboi mondial in camerele de gazare sub denumirea de Zyklon B.

O lingurita de cianura ucide un om. In 2000, cand 120 de tone de cianura au fost scuipate accidental din exploatarea din Baia Mare, puteam canta prohodul unui numar de 1 miliard de fiinte umane. Am avut noroc chior! Oamenii au scapat. Au murit insa pestii de pe o raza de 700 de kilometri. Da, cianura pe care inca statul roman nu a interzis-o este un scuipat. O flegma cancerigena care pluteste in aval pe raurile Romaniei, se varsa in Dunare si o inghite, apoi, Delta.

Si, totusi, in obtuzitatea mintilor noastre eco, uitam cat romantism este intr-o picatura de cianura. La intrebarea ”Vrei sa fii sotia mea!”, cianura e raspunsul. Cianura extrage aurul din roca. Pentru fiecare inel de aur, muntele ramane mai sarac cu cate 20 de tone de minereu. ”Pana cand moartea ne va desparti” e un moment din viitorul ”foarte proxim”.Rezervele de aur detinute de bancile din intreaga lume sunt de 35.000 de tone. Asta echivaleaza cu cererea mondiala de romantism pentru urmatorii 8 ani. In cazul in care ne-am trata de cupidonocita si bijuterita acuta, aurul din tezaurul lumii ar fi suficient pentru un secol intreg de ”robul lui Dumnezeu o ia in casatorie pe roaba lui Dumnezeu”.

Daca vrei sa ajuti Greenpeace in ”Coalitia fara cianuri”, semneaza petitia pe www.faracianura.ro. Senatul a votat interzicerea mortii chimice in Romania. Urmeaza in zilele urmatoare asaltul la Camera Deputatilor. Vreau sa ma intorc la vara la Rosia Montana si, trantit langa o capitza de fan, sa mestec fire de iarba. Nu mai imi doresc sa retraiesc senzatia de acum multi ani cand, baiet fiind, intram seara in casa si scuipam in chiuveta praf stacojiu. Casa parintilor era la cativa zeci de metri, o despartea doar linia ferata de halda de steril din Baia Mare.

In caz ca deputatii habar n-au care e miza, le repet. Daca nu voteaza pentru ”Romania fara cianura”, voi cobori tricolorul in berna. Deasupra Casei Poporului merita sa fluture drapelul cu svastica.

Am tras azi la benzinarie, la capatul podului Baneasa, doar cat sa-mi echipez masina pentru conditiile de iarna ( hal de cliseu!). Spray, racleta, antigel, lanturi, caine care da din cap pe bord…

Doamna de la casa il striga pe unul dintre lucratorii din benzinarie:

”Bai, Racleta, s-a eliberat pompa sase?!?”

Nu mai am timp acum. Dar va rog terminati voi lucrarea de diploma cu titlul ”Lucratorul Racleta - instrument de marketing intr-o benzinarie”.

…muraturile de la Mon Cheri. Gustul din camara bunicii.

…crema de asparagus de la Ramada Nord, servita in farfuria ovala.

…Slam Dunk-ul de la Fito Cafe din Floreasca. Cel mai gustos fresh din Bucuresti. Nu cere niciodata 200 de ml. Ordona direct paharul de 400. Drink big! Think big!

Habar n-avem cine suntem. Nici oglinzile nu ne mai suporta. Ne uitam, ca popor, in ele si ele reflecta mii de chipuri, niciunul al nostru. Natia asta nu are chip, ci doar masti imprumutate. Bucurestiul sufera si mai cumplit decat tara. Traim in Capitala fara identitate. Moldoveni stramutati, ardeleni imprumutati, olteni parveniti – cu totii aglomerati intr-un oras in care nici bucurestenii sadea nu se simt acasa. Targul lui Bucur a ajuns orasul in care mandria de bucurestean e atat de rara pe cat de dese sunt calugaritele in Amsterdam.

Degeaba ne scremem sa luam fata de europeni, daca noi ne-am creat identitati de fantome. Comunismul ne-a depersonalizat pana la mutilare, a trecut peste chipurile noastre provocand arsuri grave. Si de parca nu era suficient, au venit anii astia indoielnici, de dupa ’90, care ne-au mai aruncat in ochi cisterne intregi de var nestins. Avem nevoie urgent de o operatie de reconstructie a faciesului. E motivul pentru care, daca as fi primarele urbei, as da un decret de prezenta obligatorie la cantarea pe care Tudor Gheorghe a gatit-o pentru 16 noiembrie la Sala Palatului: ‘’Parfumele nebunelor dorinti’’.

Olteanul mandru, cu mustata rasucita pe la colturi, e chirurgul estetician trimis de providenta intru izbavirea identitatii noastre. Tudor Gheorghe va zice la Sala Palatului cantece din perioada interbelica. Moscopol, Cristian Vasile, Zavaidoc, Titi Botez – adunati intr-un buchet gras, frumos si colorat, asa cum numai florareasa de pe Eminescu mai e in stare sa faca in ziua de azi. Recursul la anii ’40, transformat intr-un adevarat curent in ultima vreme, n-ar trebui sa va mire sau sa va provoace crampe. E singura epoca in care muzica creata si cantata in Bucuresti a avut o identitate.

Vocea cereasca a lui Cristian Vasile, unduindu-se pe notele Zarazei, ar trebui proclamata marca notorie a Bucurestiului. Sigur, o sa-mi ziceti ca Zaraza e o plagiatura ordinara dupa tangoul uruguayan al lui Benjamin Tagle Lara. Dar in cazul Zarazei, nu armoniile orchestratiei sunt ceresti, ci insasi vocea interpretului.

As fi dat orice sa-l ascult pe Zavaidoc, cu tot riscul de a ma blestema rivalul sau Cristian Vasile, cantand ‘’Din ochii care-au plans vreodata’’ la carciuma Marica Bortoasa din Giulesti. Sau pe vrajmasul regimului communist, Jean Moscopol, injurandu-l in vers de romanta pe atarnatul Sadoveanu. ‘’Grecul’’, nascut in Braila, este autorul unui cantec-emblema pentru Bucuresti: ‘’Vrei sa ne-ntalnim sambata seara?’’. Moscopol a reusit si performanta de a deveni artist exclusiv al casei londoneze de discuri ‘’His Master’s Voice’’.

Ne vedem la Tudor Gheorghe pentru redescoperire si reinventare. Gestul de a frecventa un astfel de spectacol e egal cu o intorcere in satul bunicilor. Cand intri pe poarta incremenita, care scartaie a uitare, calci pe buruienile crescute in curte, urci in pod si gasesti intr-o lada o poza din tineretea bunicului. Dai praful gros la o parte, te uiti la ea si afli cine esti tu de fapt. Pentru ca poza aia nu e poza. E oglinda.

BONUS

Bijuterie antibolsevica. Moscopol infierandu-l pe Gheorghiu Dej.

Europanou intr-un cartier bucurestean. Troneaza poza credibilului Daniel Daianu ( voi n-ati aflat ca romanului ii plac politicienii in-credibili?!?).

Headline:

”E.U. PROMOVEZ ROMANIA! TU?”

Trece un nene muncitor, genul stahanovist, il priveste pe Daianu de jos, si totusi cu aroganta omului simplu, si ii zice:

EU BEAU O BERE!

Am vazut in seara asta A Mighty Heart ( Speranta moare ultima). Angelina Jolie interpreteaza rolul lui Mariane Pearl, sotia jurnalistului de la Wall Street Journal, Daniel Pearl, decapitat in Pakistan in 2002. Dincolo de jocul Angelinei, mai mult orientat spre propriul ego decat pe emotiile unei vaduve insarcinate (vezi si parerea lui Catalin Tolontan), filmul ramane zalog pentru o poveste sfasietoare.

A Mighty Heart reda evenimentele cu precizie de documentar. La putin timp dupa ce Mariane Pearl e convinsa ca sotului sau i-a fost despartit capul de trup cu un cutit, ea (jurnalista, la randul ei) accepta sa inregistreze un interviu pentru CNN. Duce dialogul cu incredibila stapanire de sine, drama interioara nu se poate citi pe fata ei.

Totul se rupe in momentul in care corespondentul american la Karachi o intreaba daca a urmarit caseta video cu decapitarea sotului ei. Iritata, Mariane, purtand in pantece o sarcina de sase luni, raspunde:

“Don’t you have decency? How could you ask me that?”

Vaduva isi pierde controlul, se ridica si paraseste studioul improvizat.

Scena aceasta are un final care n-a mai apucat sa fie prins in film. La conferinta de presa desfasurata dupa premiera filmului la Cannes 2007, Angelina Jolie sta la masa cu adevarata Mariane Pearl ( femeia creola, cu par cret, strans palmier deasupra crestetului) si cu Brad Pitt, producatorul filmului.

Ia cuvantul un ziarist american. Insusi reporterul care i-a adresat in urma cu cinci ani insultatoarea intrebare. Vizibil emotionat, incearca sa destinda atmosfera apasatoare glumind ca i-ar fi convenit ca rolul sau sa fie jucat in film de un actor mai frumos, poate chiar Brad Pitt. Se prabuseste in penibil. Urmatiti, la secunda 0:24, rictusul sotiei lui Daniel Pearl.

Jurnalistul o roaga apoi sa ii accepte scuzele pentru intrebarea jignitoare. Fara sa schiteze gestul iertarii, Mariane Pearl recita mecanic, cu accentul ei frantuzesc:

I accept your apologies.

Inlauntrul ei, Mariane n-ar fi dorit sa-l ierte. De fapt, ca sotie de ziarist ucis nu cred ca-l va ierta vreodata. L-a absolvit insa de vina, gandindu-se ca si ea este slujbasa aceleiasi meserii: jurnalismul. Care scuipa, jigneste, traumatizeaza, perforeaza suflete, asasineaza personaje. Si foarte rar, din ce in ce mai rar, are onoarea de a-si cere iertare.

Dupa cum a observat si Emil Neacsu, Traian Basescu ne face blog awareness la ”Viata si acordeoane”:

”’Fac mentiunea, este doar o mentiune pe care nu vreau sa o speculati, ca l-am atentionat pe ambasadorul roman in Norvegia ca am vazut la Oslo cativa ROMANI CU ACORDEOANE. De la acordeoane, evolutiile pot fi neplacute pentru noi si pentru norvegieni, daca vor continua.” Traian Basescu

Il banuiesc pe Basescu de frecventarea unui curs intensiv de creative speaking. De la ”tiganca imputita” la ”romani cu acordeoane” e, totusi, o evolutie darwiniana. Cam cat de la Homo Erectus la Homo Cartarescus.