Un baiat cu Hi-Q peste medie, destept la Antena 2, sprinten la Hi-Q.
Am aflat de pravalia lui, deschisa ieri, cand in rapoartele de pe Google Analytics descopar ca am vreo cativa vizitatori veniti de pe adresa www.mihaisturzu.ro/blog.
Cred ca Mihai Sturzu s-a apucat de blogging ca pas firesc dupa lansarea singurei reviste a blogurilor, pe care o gazduieste in fiecare dimineata in emisiunea sa de autor, Destept Are A2.
Doua nume de firme care nu polueaza nici fonic, nici vizual. Mai mult, cred ca surprind perfect spiritul Capitalei
LAVANDERIA. Un lant de spalatorii ecologice, proaspat deschis.
GIUVAERGERIA. In Centrul Vechi, langa BNR, vizavi de showroom-ul cafenea Market8.
Mai stii si altele? Varsa la subsol.
…la cafeneaua BT din Dorobanti, pe fiecare masa ard lumanari parfumate.
Sa am pardon! Vorbesc de o cafenea unde deasupra barului, pe un ecran, curg cotatiile Rasdaq, televizoarele sunt blocate pe The Money Channel si cafeaua se serveste asortata cu ZF-ul.
Cum rimeaza acest detaliu romantic cu butonii de la camasile oamenilor de afaceri sau cu discutiile incifrate, mi-e greu sa inteleg.
Lumanarele la o cafenea business?!? In afacerile din Romania nici de onoare nu mai poate fi vorba, daramite de iubire…
Psihologii vad in mine tipul optimist. Omuletii emoticon pe care ii desenez pentru testele lor au intotdeauna mainile foarte deschise spre cer, privirea semeata si zambetul larg precum rasariturile din Mediterana. O sa mi se intocmeasca dosar penal pentru manipularea psihologilor. Ei alearga pe piste false si isi incropesc diagnosticul din clisee cumplite precum ‘’simpaticul Mihai Morar de la Dimineata DeMenta’’, ‘’dementul de la Radio 21 si Antena 2’’, ‘’nostimii Buzdugan si Morar’’.
Psihologii n-au stat niciodata pe locul din drepta al masinii mele ca sa vada ce muzica ascult si cine sunt eu, de fapt. E prima oara cand declar public. Sufletul meu e inchis in torpedou. O eprubeta cu proba din sangele meu se afla in magazia cu CD-uri de sub cotiera.
N-au de unde sa stie psihologii ca a doua zi dupa ce am implinit 26 de ani, intorcandu-ma la ceasuri mici acasa am facut incizie pe cord deschizand torpedoul si din casa sufletului am sustras Best Of-ul Deep Purple. L-am tinut intre buricele degetelor cu delicatetea manuitorului de bisturiu, am suflat o boare calda spre el pentru dezaburire, apoi l-am intors pe cealalta fata si m-am privit pe mine reflectat in oglinda. Compact discul trebuie declarat inventia secolului trecut. Nu atat pentru revolutia tehnica pe care a infaptuit-o, cat pentru suprafata lui lucie. Reflectia ta in muzica pe care o asculti.
Optimistul din fisele de observatie ale psihologilor asculta la trecerea pragului de 26 Soldier of Fortune. Now I feel I’m growing older / And the songs that I have sung / Echo in the distance / Like the sound / Of a windmill goin’ round / I guess I’ll always be / A soldier of fortune. Nimic nu intretine mai bine focul depresiei decat vocea gatuit-plansa a batranului Coverdale.
N-o sa merg miercuri, pe 31 octombrie, pe Cotroceni la Deep Purple. Desi, gasca lui Ian Paice e una din putinele trupe care nu cunosc replica. Pe pagina Deep Purple de pe MySpace la rubrica ‘’sounds like..’’ este trecut redundant…’’Deep Purple’’. Numeri pe degetele de la o mana band-urile despre care poti spune: ‘’sunt atat de buni incat seamana cu ei insisi’’.
La ora concertului voi fi singur si voi avea grija sa-mi deschid sufletul inchis in torpedou, sa dezaburesc acelasi Best Of Deep Purple si sa ma reflectez in el plimbandu-ma aiurea, in viteza a treia, pe o strada elegiaca din Bucuresti. O sa ascult de unul singur ‘’Child In Time’’, balada trista a Razboiului Rece. Iar la ‘’Smoke On The Water’’voi fi spectator la iminenta implozie a acestui oras sufocat, la fel cum Deep Purples priveau de pe fereastra hotelului incendiul care a mistuit casinoul de pe malul lacului Geneva in timpul concertului lui Frank Zappa.
N-o sa merg la Deep Purple, dar este exclus sa-mi urmati exemplul. Nu vreau sa-mi stric relatia intima pe care o am cu cateva din piesele lor. Prefer sa nu-mi deschid sufletul de fata cu alte mii de fani. Pe Deep Purple ii tin doar pentru momentele cand sunt eu cu mine. La fel ca pe Dumnezeu.
Asta scriam in urma cu 17 luni.
Eu, pana la noi ordine, muncesc pentru a sorbi dimineata din cea mai pervers aromata cafea, pentru a pierde Timpul cu Breitling Navitimer, pentru a-mi spala creierul si a-mi rasfata trupul la Santorini, pentru a-i vedea zambetul-de-sambata-la-amiaza la Croissant de Paris, pentru a-i apune soarele de duminica pe dupa umeri, la o terasa in Herastrau, pentru pranzul cu blitzuri si cina cu lumanari de la Uptown, pentru cartile ceaiul si dichisul de la Carturesti, pentru Buena Vista Social Club din seara asta si pentru Depeche de pe 23 iunie, pentru toate prostiile pe care arunca banii ea si pentru toate ”must have”-urile in care investesc eu.
Strangeti bani la ciorap! Eu nu port sosete. Banii imi curg printre degete. Caci umblu descult. Ca sa simt cum ma gadila viata in talpa.
Da, m-am tinut de cuvant. Punct cu punct, pana la ultima letcaie. Navitimer-ul,insa, nu mi l-am luat. Nici n-o voi face vreodata. In fata vitrinei mi-a placut mai mult cronograful Colt. Mai ieftin si mai ”in rima” cu mine.
In 17 luni am descoperit ca banii pe care-i muncesc pot zbura spre infinite alte destinatii. Deci. Pentru ce muncesc…Editia a doua.
Pentru sofaua cu flori din care privim filme la DVD, dar nu vedem niciunul pana la capat. Ea adoarme la minutul 25. Eu, la 26. Intotdeauna cu un minut mai tarziu, doar cat sa apuc sa o invelesc.
Pentru prima masina cu peste o suta de cai. Urasc viteza. Dar, uneori, rareori, iubesc sa ma joc cu mine la granita subtire dintre viata si zbor.
Pentru ultimul meu ”must-have”. Stuhrling Apocalypse. Daca tot imi place sa pierd timpul, inainte de a-l pierde macar sa-l masor.
Pentru aceleasi, mereu aceleasi prostii pe care ea arunca banii. Intretinere, lumina, telefon, fond de rulment. Zau daca o mai inteleg!
Pentru copilul care inca nu vrea sa-i fiu tata.
Bucurestiul nu-i orasul ingerilor. E departe de a fi o metropola serafica precum Parisul, unde te urci intr-un turn de otel plasmuit de inginerul Eiffel si-ti refaci juramintele la implinirea unor ani rotunzi de casnicie. Nu e nici genul de targ romantic in care sa pui pe degetul iubitei inelul de logodna, in timp ce gondola aluneca leganat pe canale si cete de heruvimi iti canta de pe dig.
Orasul asta n-are nimic divin. Si nu pentru ca nu s-ar fi nascut intr-una din mahalalele lui geniul lui Michelangelo sau pentru ca, in loc de Catedrala Mantuirii Neamului, nu ne-a harazit Domnul cu Le Basilique du Sacre Coeur. Bucurestiul nu-i Orasul Sfant si gata! Sa nu uitam ca traim in burgul care inca mai are impregnate in zidurile din orasul vechi izul de mahmureala din noptile de crunte betii de la Sarpele Rosu. In ghetourile din Selari se mai aude inca ecoul bocetului lui Cristian Vasile, rivalul interbelic al lui Zavaidoc, care s-a sinucis inghitind terebentina, mursecat de dorul imposibil de cea mai frumoasa curva a vremii de la Vulpea Rosie, tigancusa Zaraza.
Inca de pe atunci, poate, toti cei care s-au infruptat din voluptatile nocturne ale Bucurestiului au fost nevoiti sa-si puna parafa pe pactul cu diavolul. Pe vremea romantelor cu ecou in nota supraincarcata de chelnerii infometati, orasul de pe Dambovita era celebru pentru femeile fara oase. Batalioane intregi de ofiteri germani au batut palma cu Mephisto pentru bucurii priapice in asternuturile domnitzelor de lux, care isi afisau nonsalant preturile pe usa camerelor de hotel. Mult mai tarziu, cand disparuse ecoul bland al romantelor lui Cristian Vasile, hoarde de demnitari, cete de experti in comert exterior, si-au pierdut mintile, banii, iar uneori chiar si functia si onoarea imbratisati intre genunchii tovaraselor de la Intercontinental sau Melody Bar.
Nimic nu s-a schimbat nici pana azi. Poate doar kitschul vestimentar al fetelor care-si asteapta prada: turistul carunt sau expatul puriu. Bucurestiul nu mai are faima femeilor fara oase. A inlocuit-o cu o alta faima, dezastruaoasa din punct de vedere al dresscode-ului european, dar foarte productiva in ceea ce priveste venitul neimpozitat: pe strazile capitalei Romaniei vezi cel mai mare procent de fete care umbla cu buricul la vedere, fie ger, fie vipie.
O promenada prin asfintitul Bucurestiului te va convinge ca orasul asta, cu fetele lui usoare de categorie grea, a salvat de la sinucidere zeci de mii de barbati trecuti. Holtei sexagenari, cu termen de valabilitate expirat, care odata aterizati in Bucuresti isi trateaza bolile varstei in garsoniere inchiriate cu ora si-si recapata zambetul pierdut cu anii in lobby-urile hotelurilor. Daca un regizor ar vrea sa ecranizeze povestea batranului doctor Faust, salvat de la curmarea vietii prin invocarea diavolului, Bucurestiul ar fi in stare sa-i puna la dispozitie mii de scenarii, toate de Oscar. Va invit pe 24 octombrie, seara, la Opera Nationala, la Faust, drama lirica in cinci acte, pentru a-mi da dreptate.
Povestea lui Faust, caruia Mephisto i-o pune in cale pe neprihanita Margareta, se multiplica in fiecare zi sub ochii nostri. Doar ca Margareta sfarseste tragic in finalul operei. In timp ce fetele cu vedere la ombilic din Bucuresti au un destin ceva mai fericit. Explicatia: reusesc sa fie mai a’ dracu’ decat cei care semneaza pactul cu Dracu’. Ajung doamne de societate, ce par chiar onorabile in deux-pieces-urile lor, conduc ori M.L. negru, ori Q7 alb si ne stropesc pana in crestet in zilele de toamna, cand demareaza in tromba de la semafor, vorbind cu sotul la telefonul Vertu, batut in cristale Swarovski.
Da, imi doresc sa dorm mai mult, desi cu fiecare noapte ce trece dorm mai putin si mai chinuit.
Vreau sa zambesc mai mult, desi la fiecare privire pe care mi-o aruncati ranjesc mai putin.
Ma implor sa scriu mai bine, desi la fiecare noua virgula imi dau seama ca scriu din ce in ce mai prost.
Il rog sa-mi dea mai mult timp pentru mirositul florilor si privitul soarelui in asfintire, iar El imi da din ce in ce mai multi bani.
Ar merita sa o iubesc din ce in ce mai mult, dar o iubesc din ce in ce mai frugal.
Vreau sa facem dragoste, dar din graba comitem doar sex. McLove. Not Love.
Rafturile bibliotecii vor ceda azi, maine sub greutatea tomurilor, dar citesc din ce in ce mai putin. Nici cand citesc nu citesc. Doar rasfoiesc.
Ma concentrez sa absorb cat mai mult din invataturile Zen, dar din ce in ce mai multe sinapse imi cad secerate pe frontul de razboi al nervilor.
Visez inca sa fiu un barbat frumos la 30 de ani, desi la 26 sunt deja chel, had si ursuz.
Da, imi doresc sa fiu optimist, desi pe zi ce trece in oglinda vad portertul robot al pesimistului.
IQ Radio citeaza pe blogul sau o campanie Greenpeace si imi ofera al enshpelea motiv pentru care nu o sa imi iau i Phone. Miscarea eco spune ca patentul lui Steve Jobs nu e jucarie, ci jucarea. Contine substante toxice si este ”cah!!!”
Zic. Abia dupa testul Greenpeace i Phone este legitimat ca obiect cult. Filosof mic al lumii contemporane ce ma aflu, postulez: in societatea moderna e bun doar ce ne face rau. Cu cat mai rau, cu atat mai bun.
Dupa ce va panicati urmarind filmul, haideti sa ne punem indaratul revolutiei si sa gasim cat mai multe MOTIVE PENTRU CARE NOI NU NE LUAM I PHONE. Exercitiu liber cu finalizare wiki. Aici, pe Viata si acordeoane, in zilele urmatoare!
Concertul era programat initial pe 19 octombrie, la Sala Palatului. Vineri, la ora evenimentului din Romania, Pet Shop Boys isi vor inmormanta managerul. Dainton Connel a murit la Moscova, plonjand in rau cu o masina intepenita la 165 km/h. Tragedia a avut loc chiar cand impresarul se intorcea de la ziua de nastere a unuia dintre componentii Pet Shop Boys, Chris Lowe ( 4 octombrie).
Biletele cumparate se reporteza pentru 25 noiembrie. Locul concertului ramane acelasi: Sala Palatului.
Foto: trustthedj.com
”A fi scriitor inseamna cat de mult poti sa stai singur intr-o camera”
O definitie seaca, intima si modesta a meseriei, data de Stelian Tanase in refugiul sau boieresc din Vatra Luminoasa ( tot reportajul in Q Magazine).
Am citit aceasta definitie a lui Stelian Tanase exact in timp ce, in paralel, urmaream pe Realitatea TV dezbaterea cu/despre jurnalisti de la Zece pentru Romania. Pe hartia lucioasa, Tanase simplifica pana la neutralizare job-ul de scriitor. Pe ecranul inselator, Turcescu se chinuia sa hiperbolizeze pana la menire de Apostol rolul unui jurnalist.


