…la pranz, pe Pipera-Tunari, venind pe sensul celalalt. Erai la volanul lui B 09 KTR si plangeai cu lacrimi mari. Si tineai volanul strans, cu amandoua mainile tale slabe, te agatai de el ca si cum ar fi fost ultimul tau punct de sprijin. Sigur nu ascultai Barry White, nu pareau lacrimi de fericire. Dupa fata tumefiata, sigur era ceva mai depresiv: cumva Robbie? Sper macar sa nu fi fost Bolton. Ti-ar fi facut mult prea mult rau. Ce sadic! Tu sa suferi si eu sa-ti salvez mental poza: tricou marinaresc, si parul strans in elastic, cu o suvita cazuta peste ureche. Oricum, in aglomeratia de la pranz, nimeni n-a tresarit la trecerea ta. Bucurestiul nu crede in lacrimi.

Trebuie sa va spun si voua intamplarea. Face parte din traista cu parapovesti din existenta-mi plata.

Fugeam cu 140 pe Bucuresti - Pitesti. Viteza semiaroganta, de prima banda, atat cat sa te feresti de flash-urile marlanesti ale Loganurilor supraturate. 140 - viteza linistii, care te lipeste de asfalt, granita subtire dintre ratiune si delir.

Ma orbesc, reflectate din retrovizoare, flacari de lumina intermitenta. Bine crescut, mut lenes masina de pe ”banda baietilor” pe banda ”baietilor wanna-be”. Un gest de polititete cat o reverenta de salon interbelic. ”Poftiti, va rog!” si fac deja pariuri mentale: Seria 3 sau Seria 5?

Nimic din toate astea. Deschisesem calea unui Tico visiniu. Moment in care realizez ca a capitula in fata unui supozitor cu motor este echivalentul rusinii pe care o traiesti in fata tovarasilor adolescenti cand oferi unei septuagenare cu carje locul in autobuz.

Ma repun pe prima banda, calc pedala cu forta si ura cu care odata striveam gandacii din camera de camin si intr-o clipita ma trezesc la 170. E al meu! Am condus si eu Tico si kilometrajul i se termina la 160! Iar eu, la 120, tremuram in el ca la un cutremur de 8 grade. Pe naiba! Micul monstru, venit de niciunde, gonea catre nicaieri. La 180, ai mei, parerea care trecuse pe langa mine se zarea asemenea unui licurici. Rup intelegerea cu mine insumi ( ”Niciodata peste 180!”) si mai musc o data din acceleratie: 195. Cauza pierduta! Tico intrase deja in tunelul timpului. Aveam in fata doar haul!

Prapaditul de David nu e o nascocire evanghelica. A trecut pe langa mine. Pentru ca, asa am auzit eu, unele Tico, daca sunt cuminti si invata bine, atunci cand cresc mari devin SLR-uri.

De cateva sezoane e ‘’very in’’ sa fii urban. Urbanul se imbraca in Billabong, nu in Kenvelo. Urbanul estetizeaza zidurile cenusii cu stencils, nu cu ‘’Armata Ultra’’. Toate drumurile urbanului duc ‘’La Motoare’’ si se fereste cat poate el de mult de ‘’Maxx’’. Urbanul e pe trepte la TNB, dusmanii lui – pe banci, in Herastrau. Urbanul cand nu e urban e vamaiot. Iar vamaiotul cand nu e vamaiot e la specializare, intr-un coffeeshop din Amsterdam. Urbanul s-a intrupat tot la bloc, a crescut tot pe scara RATB-ului, dar, spre deosebire de cocalar, obiectele dorintei lui nu sunt vila si masina. Conform scarii sale aspirationale, progresul inseamna abandonarea ‘’cutiei de chibrituri’’ din cartierul muncitoresc si infiptul cortului in nisip.

Urban is the new flower power. La fel cum punk-ul a inmormantat miscarea hippie, inlocuind imaculatul crez ‘’Love & Peace’’ cu ‘’Hate & War’’, tot asa cultura urbana se va transforma intr-un nor de fum prin ciocnirea cu ‘’baietii de cartier’’. Daca vrei sa vezi Apocalipsa in direct, rezerva-ti un loc la ‘’Festivalul dintre blocuri’’, girat de Primaria Capitalei si Autoritatea Nationala pentru Tineret prin programul Kartier. Big-bang-ul se va desfasura in spatele Palatului de Justitie.

Organizatorii anunta un eveniment ‘’urban culture’’, cu biking, street dance, streetball, grafitti, iar seara de sambata ( 22 septembrie) se incheie cu un concert al acestui Joan Baez al coolnessului: ‘’Dinu Maxer si invitatii sai’’. Intelegi ca Sfarsitul e aproape? Cum poti sa chemi la un eveniment cu public incaltat in DC Shoes sa-ti cante un artist care isi asorteaza camasa mulata cu blugi si slapi? Dinu Maxer e atat de strans legat de urban society cam tot atat cat de atasat Steve Jobs de laptopurile Dell.

Morala e ca oricat de mult ai crede intr-o cultura pana la urma aceasta tot te va dezamagi. Nu-ti fa chip cioplit, nu lua numele lui Che Guevara in desert ( recte, citeste-i biografia inainte sa ti-l imprimi pe tricouri). Dau din casa! Cultura hip-hop m-a dezamagit cand B.U.G Mafia a implorat muzica usoara, prin ‘’Zi-le Loredana’’. Iar in cultura urbana nu ma cred de cand, pe zidul unei cladiri istorice din Bucuresti am descifrat, literal, urmatorul mesaj: ‘’Pleshu fute mushte verzi!’’

Una dintre intamplarile frumoase ale ‘’sabatului” meu a fost propunerea gastii de la ghidul 7 Seri de a-mi oferi un spatiu saptamanal intru exprimare libera.

Colaborarea a inceput saptamana trecuta. Frecventa tocmai am spus-o: o pagina, o data la sapte seri. Ma gasesti usor: al doilea editorial din revista, imediat cum intorci pagina dupa ce citesti articolul saptamanal al lui Cartarescu.

Indirect, noul meu job raspunde si la intrebarea unor colocatari de blogoelipsa ( sfera e perfecta si nu e cazul sa-i spun blogosfera) daca mi s-a intamplat ceva bun de cand sunt chirias la blogurile Hotnews.

Cam asta e portretul meu robot. Galopand mental intre cele 5 Dimineti in FM si cele 7 Seri din ghid. Iar ”Viata si Acordeoane” cade intotdeuna la mijloc.

Mai jos, primul material. Aparut in zilele din ajunul concertului BEP de la Ruinele Romane.

BUCHAREST. HAPPYLICIOUS.

La Depeche Mode eram prea mici si geopolitic complexati ca sa stim ce ni se intampla. George Michael ne-a crispat. I-am privit concertul cu acelasi sentiment cu care am fi mers sa vedem Gioconda expusa temporar la Muzeul National de Arta al Romaniei. Noi - gura casca. El - de sine suficient. Asa cum capodoperele isi privesc neinsufletit vizitatorii, de dupa vitrine securizate. The Rolling Stones au fost magici, irepetabili, dar prea a semanat cu prima vizita a Papei intr-o tara ortodoxa. Am aplaudat, ne-am scarpinat de mancarimi pe sira spinarii, am innodat parauri de lacrimi in obraji. Insa, dupa ce-a plecat, am revenit habotnic tot la icoanele noastre neaose, pictate in lemn.

La numaratul bobocilor, Bucurestiul primeste Black Eyed Peas. O sa ma acuzati de aspiratii minore, dar in sfarsit vedem o trupa care ni se potriveste. Nici prea mici, ca Boney M sau No Mercy, incat sa ne zgarie orgoliul dambovitean. Dar nici prea mari, precum Rolling Stones, incat sa ii tratam cu ”Saru’mana!”. Nici prea latinopopulari, precum Shakira, nici prea underground ca Muse. Black Eyed Peas este exact ce merita Bucurestiul dupa 17 ani de libertate. Sambata, la Arene, va canta trupa care rezuma starea culturii urbane a Capitalei, azi.

Hip-hop, jungle, trip-hop. Black Eyed Peas este exact mix-ul de apucaturi urbane al celui mai mare sat din Romania. Pentru ca Bucurestiul inseamna in aceeasi masura si vopselurile zidurilor de pe Arthur Verona, si shaorma de la Dristor, si serile de la Green Hours, si romanta plansa a lui Ploiesteanu de la Perla, si glamourul prost inteles de la Gaia. Black Eyed Peas n-ar fi iesit de pe strazi daca n-ar fi fost influentele orientale. La fel, Bucurestiul ar fi plictisitor fara curvele de la Milion Dollars sau fara maneaua de sambata dimineata din fata blocului, cand nuntasii vin sa revendice mireasa de la parinti. Will.I Am si gasca nu s-ar fi imbatat niciodata cu aerul tare al inaltimilor din Billboard daca n-ar fi afisat nurii lui Fergie. Iar Bucurestiul ar fi fost o trista Sofie fara fetele clasa business.

Si argumentul suprem pentru care sambata o sa-mi intrerup siesta pentru un loc inconfortabil la Ruinele Romane e ca Black Eyed Peas e trupa care a readus Bucuria intr-un curent muzical trist, scremut, agresiv si morbid. Intr-o mare de rime cu gun-uri, shot-uri, joint-uri si bling bling-uri, baietii astia au inceput sa vorbeasca din nou, deloc patetic, despre Credinta si Dragoste. Si urca pe scena zambind. La fel cum, inca, Bucurestiul e inca una din ultimele capitale europene in care pe strada ti se mai zambeste.

Nu va asteptati la un concert lectie de muzica. Dar daca Black Eyed Peas o sa ne predea macar o lectie de branding o sa fim net castigati. O sa ne invete de unde venim si ce suntem, de fapt. Bucur. Bucurie. Bucuresti. Happylicious.

De azi Ursul Carpatin iese din hibernare. Mi-am incalcat Cuvantul dat in fata voastra. Dar i-am promis mamei ca de sfanta ei zi revin pe Viata si Acordeoane. De plecat de pe blog am plecat pentru Ea, de revenit revin pentru mama.

Am degetele impietrite. Ar fi trebuit sa incep cu exercitii de destindere a falangelor. Imi resetez sinapsele pe modul ”Scripta”, convins ca desi castigurile mele vin covarsitor din ”Verba”, aceasta din urma totusi zboara.

Incep un nou sezon din ”Viata si Acordeoane” impacat deja cu gandul ca morar.hotnews.ro ramane locul in care cititorii/comentatorii sunt mai destepti decat autorul.