Pentru ca s-a terminat era radiourilor care-si imprumutau numele din urmatoarele zone: buze, continente, ”varsta ascultatorilor nostri”, stari pozitive, Che Guevara. Iertati-ma, dar botezul unui radio nu-i un joc cu Tari, Orase, Munti, Ape…Banuiesc ca nici Yang si Filo nu jucau T.O.M.A.N.A.P cand si-au numit jucaria Yahoo! Nici Page si Brin nu s-au sfiit de conventii cand i-au zis masinariei lor Google.

ZU nu-i nici prescurtarea de la Zona Urbana, nu vine de la ‘’zurliu’’ si nu-i nici macar Zuzu la juma’ de litru. ZU e neterminat pentru ca nu vrem sa dam totul de-a gata, un brand la cheie, il lasam pe fiecare dintre ascultatori sa si-l construiasca singur, sa-l personalizeze dupa nevoile intime.

Tocmai pentru ca ZU nu-i previzibil, am putut sa mazgalim intrebarea ‘’Who is ZU?’’ pe pancarte plimbate prin oras, pe cearsafuri intinse pe balcoanele din marile intersectii…iar altii au preluat-o viral si au desenat-o pe zidurile triste ale orasului in forma de street art, sau cu frisca, pe trupurile incandescente ale iubitelor.

ZU nu e radio, desi il vei putea asculta din 29 septembrie pe 89 FM, in Bucuresti. ZU e vibratia strazii. Sprijina-te intr-o joi dimineata, pe la noua, de o coloana de la Romana. Il vei auzi. Diesel, injectie, claxon, sirena, scut de protectie lovind bordura, pornit de pe loc cu a doua, scartait de roti, frana violenta pe galben, sunetul de deschidere al Windows-ului, buzz-ul de pe mess, caraitul espressorului cand macina boabele, scrasnitul pietrei cand aprinde flacara brichetei, bazaitul scurt si ferm al copiatorului, ‘’Ce, ba, ti-a luat ma-ta bulevard!?’’, ‘’Honey, mi-am luat Hermes, ca Vuitton au toate!’’, ‘’Atentie, se-nchid usile!’’…

Let’s do the ZU! Viata e un ‘’perpetuum-zbarnaie’’.

Astazi trebuie sa compun articolul de 4-5 mii de semne pe care il livrez lunar pentru Unica. O sa scriu despre nanofericiri. Pentru asta imi trebuie o hiperstare. La sugestia mai veche a unui cititor al blogului, am inceput in felul urmator…

Ne vedem sambata seara, pe la 6, dupa ce se mai potoleste vipia, in Piata Revolutiei.

Dupa brainstormingul de la Cafepediaa, colaborarea mea cu ZiuaVerde.ro trece la nivelul urmator. Maine ii prezint pe Mahala Rai Banda, Timpuri noi, Al Jawala, Zdob si Zdub si Phoenix.

Nu-i musai decat sa iei cu tine la intamplarea populara un bec ars sau orice electrocasnica zadarnica. Voi urla si maine despre trebuinta reciclarii pana cand si ultimului om i se va aprinde becul…ecologic. Zi-le, Artane!

Nu este pe lume fustrare mai mare decat sa muncesti luni intregi fara sa poti sa spui la ce muncesti. Tocmai de aia anunt agenturile ca nu voi putea fi racolat niciodata pentru a le livra note informative. Toata munca mea e la vedere, precum rufele intinse pe sarma, la uscat. Mai putin truda din ultimele doua luni…

Am ridicat cu totii doua degetele cand a fost vorba sa numim proiectul ”cel mai vesel radio din Romania”. Toata echipa a dat aprobator din cap cand am zis ca trebuie sa comandam, la New York, cel mai dinamic pachet de jingles pentru CHR. Ne-am pus de acord cand am ales compozitorul pentru imnul radioului. Omul pune rimele pe note si in cateva zile ne va preda marfa. Vom porni peste o saptamana gherila de promovare a radioului: pe strada, sub strada, pe sticla, in aer si pe suporturi pe care nimeni nu le-a folosit pana acum. In cateva zile ne pregatim sa utilam ”camera motorelor” din sediul aflat in Piata Charles de Gaulle. Ieri am batut palma pentru un show pe care il va sustine cel mai tare entertainer al momentului in Romania.

Ne-am impotmolit, insa, la numele de botez al radioului. Eu visam de multi ani sa muncesc pentru un FM care sa poarte numele Energy. Buzdugan simtea ca radioul asta trebuie sa aduca un alt aer in eter, de aceea a propus Oxygen FM. Pe cat de repede am batut palma pentru celelalte elemente ale intregului, pe atat de mult am zabovit la alegerea numelui. Am pierdut nopti intregi incercand sa ne convingem unii pe altii de puterea celor doua titulaturi.

Am scris un roman de mailuri pentru sustinerea brandului Energy. Daniel mi-a trimis sute de sms-uri pentru a accepta Oxygen. Problema e ca amandoua sunt la fel de potrivite pentru a denumi spiritul care insufleteste acest produs vioi. Cineva trebuia sa faca pasul inapoi.

Energy si Oxygen au terminat cursa la fotografie. Care crezi ca e cel mai bun nume pentru cel mai vesel radio din Romania?

Aseara mi s-a facut dor de Florenta. De cele patru-cinci mese ale cafenelei Giacosa, aranjata de Roberto Cavalli in curtea interioara a palatului Strozzi.

In fiecare dimineata tradam micul dejun de la hotel ( apropo, de ce in toate hotelurile la breakfast poti bea doar cafea la filtru?!?) pe un doppio espresso sub arcadele muzeului.

Timp de o ora rasfoiam in tihna un brat de ziare. De la Financial Times ( dupa mine, cel mai bine facut ziar de pe planeta) pana la Gazzetta dello Sport. La finalul orei de lectura peretii exteriori ai cestii de cafea ramaneau amprentati cu tus.

Am lasat acolo, la Palazzo Strozzi, o promisiune, ca un semn de carte. Ma voi intoarce peste zece ani sa beau cel mai bun espresso din Florenta si sa-mi termin povestea. Voi mai putea oare ca ora mea de astampar sa o inchin celei mai voluptoase indeletniciri din viata, cititul matinal al ziarelor?

Intr-un articol excelent, ”Moartea ziarelor bune”, din Evenimentul Zilei de duminica - pe jumatate romantic, pe jumatate pragmatic - Andrei Craciun nu-mi da mari sperante. Concluzia jurnalistului e intunecata, precum o cugetare a lui Paler:

Viaţa e mereu în altă parte. Şi nu mai sunt reporteri să ajungă la ea.

Va foarte merci beaucoup tuturor celor care ati fost aseara la Cafepedia. Am notat, cu liniuta de la capat, vreo 30 de idei, straight sau shuie, de convingere a maselor pentru reciclarea deseurilor electrice.

Ce avem. ZiuaVerde.ro a amplasat colturi verzi pentru coectarea becurilor, neoanelor si aparatelor care se baga in priza in Bricostore, Praktiker si Real.

Ce vrem. Sa convingem cat mai multa lume sa renunte la televizoarele Opera, Venus, Sirius, Diamant, Telecolor ( cu optiunea de a pastra pestele si mileul de pe televizor).

Ce ne-am gandit. Sa amplasam colturi verzi in companii cu sute si mii de angajati ( HR-ul companiei trimite o comunicare interna si ii roaga sa vina de acasa deseuri DEE.) Aceasta idee, venita chiar din partea unui HR de multinationala, a fost rasplatita cu Macbook-ul de 2.1 giga.

Ce n-am rezolvat. Colturile Verzi nu sunt foarte convingatoare pentru ”gros”. E nevoie de voluntari sau colectori directi care sa bata din usa in usa sau macar sa informeze. Deci marea problema e asemanatoare cu bancul cu politisti. De cati romani e nevoie ca sa recicleze un bec?

Ma dezmortesc din starea de siesta maine ( adica azi, joi, 28 august) la Cafepedia de pe Arthur Verona.. Moderez un taifas cu blogeri de vitza verde. Urmeaza un call to action.

ZiuaVerde.ro a sunat adunarea pentru un buchet de blogeri faini, adanc mirositori de iarba rouata, degraba azvarlitori de electrocasnice obosite si dulce iubitori de parcimonie energetica.

Ecomunitatea se strange maine la 18.00 in cafeneaua din dosul ”Evei” pentru a-si stoarce creierele pentru solutii de strangere a deseurilor DEEE ( electrocasnice, becuri, tuburi fluorescente etc.). Cea mai voinica idee va fi premiata ”pe loc, fara tragere la sorti” cu un vrednic Macbook.

Mai multe si mai tintite gasiti pe Umbrela Verde.

Abia astept s-o luam pe campii ( cat le mai avem). Dress-code-ul nu e obligatoriu verde, nu e mandatory sa vii la intalnire cu o masina hibrid si poti avea asupra ta chiar si pungi de plastic de la supermarket. Intalnirea asta nu e o parada haute-ecouture. E un simplu call to action. Daca aduci cu tine intru reciclare un aparat radio Gloria sau o combina Panasoanic vei fi destul de ”in trend”, crede-ma. Multam! Ne vedem la 6!

M-am intors la mare. Pot sa-ti insir infinite motive pentru care a nu calca niciodata pe Riviera Marii Negre, dar am un singur motiv pentru care te chem sa o faci. Suntem sclavii cliseelor copilariei. Vara asta m-am intors acolo de unde am plecat.

M-am lafait la soare exact pe plaja unde, in urma cu 25 de ani, ai mei mi-au pus lopatica in mana si m-au lasat sa-mi fac un rost cu ea, rascolind nisipul ars de soare pana cand el se imbiba de apa sarata. M-am scaldat exact in locul unde taica-meu m-a aruncat prima oara in mare, infasurat in colacul ala din plastic ieftin, care imi lasa rani pe pielea arsa de soare. Fiti impacati, am calcat de nenumarate ori pe cioburile tainuite prin nisip, am cules intre degetele de la picioare zeci de chistocuri din flora riverana, am ascultat mult 3rei Sud Est, foarte mult Costi Ionita si m-au orbit lanturile de toaleta, de 24 k, aninate de gatul ‘’ambasadorilor’’ Romaniei in strainatate. Dar adancurile mele s-au simtit mai bine pe fasia asta de plaja decat la Amoudi Beach din Santorini sau labartat pe sezlong, intr-un resort de cinci stele din Rhodos. Pentru ca m-am intors la marea mea chiar in vara in care mi-am redat libertatea.

Ceea ce lecturati nu este un text motivational. Tocmai de aceea am ales sa il scriu la persoana intai singular. La aceeasi persoana la care voi face de acum inainte toate alegerile mele profesionale. De regula, cand in viata cuiva apar schimbari neasteptate, cum a fost cazul meu, vor fi multi care vor gandi in termeni de ‘’a muscat mana care l-a hranit’’, ‘’a ales gramezile de bani’’, ‘’e un neadaptat la sistemul profesionist’’ sau ‘’am investit enorm in imaginea lui si acum ne-a intors spatele’’. Toate acestea nu sunt decat argumente pentru nu regreta nici o clipa decizia de a-mi apartine din nou.

Eu nu sunt produsul de marketing al nimanui, expus la vanzare frumos ambalat si cu identitatea trasata de experti in branding personal. Ego-ul meu public este egal cu suma orelor mele de somn din ce in ce mai putine, a placerilor mele desfatatoare, a urii mele fata de obtuzitatea corporatista, a indiferentei mele absolute daca institutia pentru care lucrez este sau nu listata la bursa, a pasiunii de a crea , a credintei in oameni si a frustrarii ca resursele mele sunt limitate. Creatiile mele sunt sinonime cu libertatea proprie si antonime cu accesul pe baza de cartela magnetica si cu ideea de a fi redus la o coloana a unui tabel in Excel, prezentat board-ului actionarilor de doua ori pe an. Sunt sclavul unei Idei, nu al unui business plan. Sunt ostasul credincios care e in stare sa renunte la solda cand duci un razboi pentru faurirea unui Vis si sunt primul dezertor cand constructia Visului se transforma in cladirea unui Imperiu.

Vara asta, in fata marii, m-am simtit la fel de liber ca acum 25 de veri. Cred din nou in povesti cu printese mai mult decat in prezentarile in Powerpoint, privesc iar oameni si nu marketshares, am voie in sfarsit sa-mi construiesc Castelul. Iar castelul meu nu e durat din otel si sticla, nu are parcare subterana si nici sistem de monitorizare video. Accesul nu l-am gandit cu cartela, poti sa intri simplu, doar bati in poarta si esti primit. Am ales sa-mi construiesc Castelul stiind dinainte toate riscurile, poate fi daramat oricand de un val mai sanatos. Doar ca am auzit ca Natura iubeste mai mult castelele in care traiesc printese decat officebuilding-urile care ascund in ele chief executive officers.

Sunt ferm convins ca nu sunt ultimul romantic. Stiu sigur ca pe lumea asta sunt foarte multi oameni care ar vizita mai degraba castelul Neuschwanstein din Alpii Bavarezi, care l-a inspirat pe Walt Disney pentru Cenusareasa, decat Trump Towers. Si pun ramasag pe orice ca o lectura din Fratii Grimm te imbalsameaza mai mult pentru viata, inclusiv cea profesionala, decat sa-l citesti din scoarta in scoarta pe Philip Kotler. Faptul ca eu am facut deja cele doua alegeri e semn ca inca nu mi-am pierdut libertatea. Iar daca vrei ca articolul asta sa aiba o morala motivationala, poftim! Abia astept sa ma chemi la tine la Castel.

Sunt micul paparazzo al iubirilor voastre. Intr-un folder al emisferelor - n-as putea sa va spun in care dintre partitii exact - am salvate mii de jpeg-uri cu fractiuni din viata voastra de cuplu. Am arhivate clipe de dragoste, secundele fericirii in doi, momente de ura, instantanee de esec in cuplu, pictoriale cu adultere neverificate. Mi-am dezvoltat chiar si un sistem infrarosu prin care pot va pot fotografia fluturii din stomac. Sunt cel care trece pe strada si isi intoarce privirea dupa cupluri. Sunt cel care isi bea cafeaua singur la terasa si fileaza fara scrupule perechile de la celelalte mese. Iubirea si ura, indragosteala si indiferenta, sclipirea din fundul ochilor si abisul din priviri, imbratisarile si despartirile - iata subiectele mele tabloide.

Imi place sa va pozez iubindu-va. Si-aici voi atasa prima fotografie din baza mea de date. Ea sta pe scaun, picior peste picior, cu trupul usor aplecat, cotul i se prijina de oul genunchiului, iar barbia e asezata in causul palmei. El, in fata ei, o fixeaza cu privirea si, tot usor adus de spate, ii deseneaza cu degetele forme indescifrabile pe genunchi. Asta e o poza de cuplu, cand ”cuplu” are intelesul lui plin, nepervertit: un sistem de doua forte egale si de sensuri opuse. Daca v-ati simtit vreodata suprinsi intr-o astfel de ipostaza, cereti-mi o copie a fotografiei si atarnati-o la loc de cinste in casa. Un instantaneu ca acesta e sinonimul unei icoane a relatiei.

Te invit sa rasfoim impreuna alte clipe pe care le-am furat amorezilor, fara a le cere drepturi de autor. Ador si urmatorul cliseu. Ea sta pe trepte, are genunchii impreunati si picioarele despartite, isi freaca palmele de emotie si-l priveste pe el, care sta in picioare. E poza genezei, dinaintea a orice, e Big Bang-ul care anunta toate bunele si relele, este supa primordiala, energia infinita, praful de stele din care se naste totul. Dupa ea urmeaza celelalte poze ale galeriei: jocul din Maitreyi, al picioarelor sub masa, jocul fatis, al degetelor ei pe buza paharului si al degetelor lui rasucind tigara…si cam aici ia sfarsit jocul.

Pentru un paparazzo de floare albastra ce ma aflu e destul de trist sa vezi cum de aici incolo cuplurile incearca sa se ia in serios, uitand sa se mai joace. Rar reusesti sa-i mai suprinzi spontani, incep sa-si dea seama in ce au intrat si se caznesc sa-si intre in rol. Nu ii mai pozezi tu, pozeaza ei pentru tine. Stiu sa flirteze cu obiectivul, isi inventeaza unul altuia priviri, deseneaza zambete, traseaza gesturi. Isi scot iubirea in lume si si-o traiesc de ochii ei. Dragostea se naste din intalnirea a doua priviri si cand ele ajung sa nu se mai intalneasca ea continua doar pentru privirile celor din jur.

Cunosti si tu, cu siguranta, cuplurile-afis. Sunt formate din doi actori lamentabili din distributia unui film prost, aflati impreuna doar pentru ca mai exista cativa spectatori pe care cred ei ca ii pot minti prin jocul lor trist. Iau masa in oras duminica la pranz, conform fisei postului, fiecare vorbeste cat se poate de mult la telefon, renunta la el doar cand ospatarul le aduce mancarea, dar si atunci se uita in farfurie, nicidecum la partener. Cand se ridica de la masa, in schimb, el are grija sa-si treaca protector mana peste umarul ei si traverseaza impreuna restaurantul, disimuland deplorabil un sentiment care a murit demult. Asta e fotografia apocalipsei, cand materia se transforma din nou intr-un Nimic Infinit. Eu ii mai spun si poza tip pasaport pentru ca aceasta captura nu e altceva mai mult decat un pasaport catre o alta relatie.

Voi continua sa fotografiez iubirea. Oricum ar iesi ea in poza. Clara, in umbra, supraexpusa, blurata. Iar tu vei sti ca iubesti cu adevarat atunci cand nici nu vei simti te-a pozat cineva.

Am fost la frizerie. Nu la salon, coafor, hairstilist. Nici macar la ”Igiena”. Pur si simplu, la F-R-I-Z-E-R-I-E. E greu de crezut. Pentru cei carora inca nu le-au mijit tuleii mustatii, ”Frizeria” era pana acum un deceniu si-un pic un nume generic pentru un intreg domeniu. Acum e doar o nisa a ditamai industriei de beauty. Asociatia ”Forfecutza Harnicutza”, sindicatul profesional al frizerilor, ar trebui sa dea in judecata statul roman pentru prejudiciile de imagine indurate pe timpul tranzitiei. Pana mai alaltaieri, frizerul a fost unul dintre cei mai respectati meseriasi ai oricarui cartier. Azi, frizerul e doar o veriga a lantului dintr-un centru de infrumusetare, mai putin respectat decat manichiurista, pedichiurista, coafeza sau maseuza.

Si-ti spuneam ca am fost la frizerie. Si-am fost intampinat de indragitele fotografii decupate din catalogul Quelle, inramate si aninate deasupra oglinzilor. Si-am fost poftit pe scaunul de musama, pe care in copilarie nu-l deosebeam defel de scaunul stomatologului. Si mi-a placut ca doamna care urma sa ma tunda nu m-a chemat in spate sa-mi scufunde capul in chiuveta si sa ma spele pe par. La frizerie nu exista preludiu. Aici doar te intreaba ”Cum il luam?” si se trece la treaba. Masina de tuns nu era cu baterii. Se alimenta, asa cum stiam eu dintotdeauna, la o priza fixata in perete cu niste ambalaje de carton.

Iar gratia unui frizer face tot bacsisul. Doamna ar fi fost un bun model pentru tablourile lui Botero, halatul de vara, fara maneci, dezvelea doua brate care semanau cu butucii, degetele-carnaciori abia ii intrau in manerul foarfecelor, dar valsa diafan prin parul meu cu gingasia unei violoniste asiatice. Am inlemnit cand a scos din sertar o lama de ras, Astor sau Wilkinson - nu mai retin, si a atasat-o unui brici. Mi-a ras tandru firele rebele, mi-a ingustat perciunii si-apoi a presarat cu pamatuful peste ceafa o boare de pudra de talc. Si-a terminat treaba inmuindu-ma intr-un fluviu de lavanda.

M-am ridicat zambind, mi-am scuturat aripile si am plecat implinit, ca de la o sedinta de psihoterapie. Pentru ca frizerii au ramas, in ziua de azi, cam singurii oameni ai planetei care n-au uitat sa spuna: ”Capu’ sus!”